Prof. Fășie Alina Monica, limba română, gradul I
Colegiul Tehnic IOAN CIORDAȘ, Beiuș, Bihor
Grigore Vieru a abordat constant câteva teme esenţiale: mama, patria,
graiul, iubirea, războiul, copilăria, artistul şi creaţia. Cât priveşte tema
mamei, este foarte dificil, de ales câteva opere reprezentative, deoarece
poezia despre mamă a lui Gr. Vieru reflectă atitudinea monografică a poetului
față de această ființă, printr-o abordare amplă, din diverse unghiuri de vedere,
organizate de M. Cimpoi în următoarea schemă accesibilă: „De la ataşamentul
afectiv, profund, dar ţinând de o esenţă autobiografică, ce cobora viziunea pe
un plan transparent al concretitudinii (Cântec
cu acul, Autobiografică, Cămăşile, Poem, Mama poetului), de la ritualicul contemplat grav, dar fără patos
imnic, manifestat în Cântece
pentru mama, până la Litanii
pentru orgă, în ale căror accente patetic-tragice se exprimă risipirea
Întregului, Muma este pe rând şi, bineînţeles, în chip amalgamat, prezenţă
umană concretă, chip spiritual, simbol, mit” . Ipostaza de mamă reală, care i-a
dat naştere şi l-a crescut e sugestivă poezia Cântec cu acul (grupul întâi), pentru cea de chip
spiritual – Făptura mamei (grupul
al doilea), de simbol – Această
lună lină sau Izvorul
mamei, sau Cine-i pasărea (grupul
al treilea), de mit - Cămăşile sau Mică baladă (grupul al
patrulea). Motivele dominante, care contribuie la tratarea temei în cauză sunt:
cămăşile, lacrimile, iarba, steaua, izvorul, pasărea (atestate în aceste
poezii), tăcerea, nesomnul, mâinile, părul, buzele mamei etc.
În viziunea poetului, patria se identifică cu mama (Mamă tu eşti), cu Moldova / pământul străbun (De la tine, Poem), cu locul / satul naşterii (Casa părintească, Satul meu, Acasă), cu personalităţile marcante
ale neamului nostru şi nu în ultimul rând cu oamenii acestui pământ, plugarului
revenindu-i rolul principal (Legământ, Iezii lui Creangă, Ascultând pe Enescu, Către plugar). Trăirile poetului sunt
diverse și ele: ataşamentul sufletesc faţă de pământul ţării, faţă de casa
părintească şi faţă de satul natal, statornicia, reazemul, patetism adânc
interiorizat, dorul, mândria, admiraţia, nostalgia revenirii etc.
Tema iubirii, atestată în lirica poetului, presupune, elucidarea a două
aspecte: care-i atitudinea lui Gr. Vieru faţă de iubire şi care sunt ipostazele
feminităţii în lirica lui erotică.
Definiţii ale iubirii: „Dragostea la începuturi / Se compune
din săruturi (Cântec în doi),
Iubire – ram de rouă sfântă / Cânt unic...”, „Înconjurată de lumină, / Tu
însăţi din lumină vii” (Leac divin),
„Ah, iubire, tu, sfânto: / Cer hăituit” (Iubind), „Pe tine, vai, te-am cuprins, / Fulger cumplit” etc.
Ipostaze ale femeii: „Făptură nelumească, / Rouă cerească (Femeie), Oh, una ea de nu mi-i / Nici
soarele nu-i unul”, „Mai mândră ca o lună” (De dragoste), „Iar părul tău înrourat / Ca busuiocul / Sfinţeşte
aerul de sus” (Această ramură),
„Drago! O, tee, / Dulce mireasă” (Acolo
pe unde), „Frumoasa mea, doar tu, doar tu – / Lumină stinsă din lumină”
(Crezând că mângâi), „Femeie,
cu gura mai mare ca un Luceafăr” (Imn),
„Trandafir de purpur / La mijloc de noapte” (Inima ta) etc.
În viziunea lui Vieru, iubirea poate fi un joc adolescentin, dor, forţă
asemenea stihiilor, vitalitate (fiinţare), leac divin, iar femeia este taină a
tainei naturii, stăpână a Marelui stăpân, lumină din lumina stinsă, făptură
nelumească.
Un alt aspect al poeziei erotice a lui Gr. Vieru îl constituie ipostazele
eului liric. Identificăm în foarte multe poezii ale poetului un eu care
trăieşte sentimentul că între el şi iubită nu mai este loc pentru mamă (Inel, Pe drum alb, pe drum verde, Onomastică, Mama
în casa noastră). Din această stare de lucruri, din imposibilitatea de a
împleti strâns de tot cele două drumuri, alb şi verde, al mamei şi al iubitei,
rezultă şi suferinţa („Din inel, din flori de tei, / Gălbioară, / Se tot uită-n
ochii mei / Suferinţa”). Totuşi dorul de iubită rămâne sentimentul
definitoriu al liricii erotice vierene. El este trăirea, „care duce spre
esenţă, spre taină, deci spre revelaţia contopirii cu Totul cosmic”. Eul liric
îndrăgostit apare în ipostaza unui tânăr Dumnezeu, care recreează iubirea
într-un spaţiu asemenea celui din timpul facerii lumii, a meşterului Manole,
care, din dor şi iubire, năruieşte zidul, eliberându-şi consoarta, a unui tânăr
crai, ce „poartă a toamnei coroană în flăcări”, a omului care cunoaşte
deopotrivă fericirea şi durerea, a bărbatului-soţ care admiră femeia şi în
rolul ei de soţie-mamă.
Analizată şi din acest unghi, poezia erotică a lui Grigore Vieru surprinde
un eu care încearcă să se definească în raport cu sine (Iubind, Ah, cine
ştie), cu iubita (Dacă),
cu mama (Alt cântec), cu lumea
(Acum aştept).
Războiul al doilea mondial, consecinţele acestuia sunt evocate într-un şir
de poezii ale scriitorului. Menţionăm că acest flagel, în lirica lui
Gr. Vieru, este privit prin prisma copilului / fiului (Formular), a mamei (Război), a invalizilor sau a celor
căzuţi pe câmpul de luptă (Alt cor al
invalizilor de război), a elementelor naturii (Cântecul bradului). Copilul / fiul trăieşte la maximum drama
pierderii tatălui în război, mama îndurerată se revoltă împotriva acestui
seism, bradul refuză să fie transformat într-un picior de lemn. Prin
intermediul acestor metafore poetul condamnă războiul, care răvăşeşte ordinea
firească a existenţei. Pentru a-şi configura viziunea, apelează la antiteză:
alături de ghiulea, schijă, plumb, furtună, apar insistent lumina, soarele,
luna, pruncul, izvorul, iarba, floarea.
Poezia pentru copii ocupă un loc important în lirica poetului, dovadă fiind
şi faptul că primele volume editate (Alarma, Muzicuţe, Făt-Frumos şi curcubeul, Bună ziua, fulgilor!, Mulţumim pentru pace) sunt dedicate,
în exclusivitate, celor mici. Pe parcursul activităţii sale de creaţie, Gr.
Vieru a rămas fidel acestui cititor.
Distracţia, amuzamentul (Troleibuzul),
implicarea într-o acţiune (Ia-mă),
situaţia-limită în care apare copilul („Eu ridic în glumă mâna, / Autobuzul
pune frâna, / Acum trebuie să urc, / Însă unde să mă duc?”), dialogul dintre el
şi elementele naturii / vieţuitoarele universului mic (ghiocelul, valul,
albinuţa, furnica etc.) sunt caracteristici ale liricii vierene pentru copii.
Condiţia artistului şi a operei de artă este dezbătută de Gr. Vieru în mai multe
poezii. Astfel, viziunea scriitorului, redată în Ars poetica, sugerează că poetul-om poartă timpul curgător în
sânge, încercând să-şi salveze opera prin iubire. În acest fel artistul îşi
scoate cântecul din tenebrele morţii. Concomitent, Gr. Vieru consideră că
durerea şi suferinţa contribuie la naşterea artei adevărate, care, la rândul
ei, va învinge moartea. Pe de altă parte, artistul este cel care se identifică
/ trebuie să se identifice cu însăşi fiinţa poeziei. Contopirea, din moment ce
se realizează, „e în stare să acţioneze magic asupra simţurilor şi imaginaţiei
şi să readucă în planul imediat al dorinţei fenomenele necesare actului
poetic”: „Poezia pentru maturi înseamnă, în cazul meu, aratul pe arşiţă într-un
pământ uscat. Poezia pentru copii este ploaia curată, care mă spală de colbul
zilei, mă înseninează şi mă întăreşte pentru plug”.
1. Mihai Cimpoi, Întoarcerea la izvoare,
Literatura artistică, Chişinău, 1985.
2. Constantin Parfene, Teorie şi analiză
literară, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1993.
3. Grigore Vieru, Scrieri alese,
Literatura artistică, Chişinău, 1984.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu