Românism întregitor în cetatea lui Grigore Vieru

 

 

Cojocaru Gruia

Profesor învățământ primar, grad I,

Școala Profesională ,,Sf. Ap. Andrei" Smîrdan

Structura: Școala Primară ,,C-tin Tincu" Lișna

 

            Martie spre final. 2011. Chișinău. Dimineața de 27 m-a prins pe străzile capitalei Republicii Moldova. Din cupola cerului cernea o ploaie mocănească, care se încăpățâna să trăiască mai mult decât mi-aș fi dorit. La statuia lui Ștefan cel Mare mii de oameni s-au prins într-o horă. M-am oprit smerit, încercând să deslușesc un crâmpei din trăirile mulțimii. Un amestec de bucurie, jale, dor și speranță am identificat pe chipuri. N-am știut niciodată în ce măsură m-am înșelat…

Clopotele bisericilor confereau un aer solemn. Ca la un semn, mulțimea, devenită o singură ființă, s-a oprit. O fată, abia intrată în adolescență, cu voce catifelat-cristalină a început: ,,În mine a lovit străinul/ De Paști sau de Denii./ Dar încolțitu-m-au bezmetici/ Și moldovenii./ Că nu suntem români străinul/ Pe-a lui o ține./ Și-ai mei mai tare-l cred pe dânsul/ decât pe mine./ Basarabie cu jale./ Basarabie,/ De pe deal și de pe vale,/ Basarabie!// Încâlcită-ți este viața,/ Basarabie!/ Ca gâul ce-l bate gheața,/ Basarabie!/ În mine-au dat și moldovenii/ Necreștinește./ Ci-s fericit că-n ei românul/ Tot mai trăiește./ Ei spun că nu-s români, ci lacrimi/ Când un Farcaș sau Vicoveanca/ Sau Gheorghe cântă./ Basarabie/ Basarabie, cu jale,/ Basarabie,/ De pe deal și de pe vale,/ Basarabie!/ Încâlcită-ți este viața,/ Basarabie!/ Ca gâul ce-l bate gheața,/ Basarabie!” ,,Basarabie cu jale”, poezie a nemuritorului Grigore Vieru, a rostit la final adolescenta, surprinzându-mă cu dezvăluirea titlului și autorului la finalul creației.

            Ploaia curgea nemilos. Sărbătorirea Unirii Basarabiei cu România de la 27 martie 1918 era pângărită într-un fel. Sau poate purificată de Providență?... Mister! Discursurile oficialităților alunecau lin sau vulcanic, în funcție resorturile interioare și de bagajul emoțional dezlegat. Sacrificiul înaintașilor pentru idealul unionist era revelat în concordanță cu efortul întru românism al elitei de pe cele două maluri ale Prutului. Ca semn de prețuire pentru lupta lui, vorbitorii l-au pomenit adesea pe poetul Grigore Vieru – farul cultural călăuzitor în lupta pentru spargerea granițelor de pe Prut. O făceau calm, așezat, cu naturalețe și o înțelepciune smulsă parcă dintr-un univers țărănesc nepervertit. Unul dintre academicienii prezenți, Haralambie Corbu, ilustrând personalitatea uriașă a lui Grigore Vieru, truda lui întru trezirea conștiinței naționale a românilor din Basarabia, și-a încheiat discursul cu unul dintre poemele regretatului poet – ,,Eu cred că Prutul –    Cântecul cel mai frumos/ Și cel mai puternic/ Încă nu s-a scris./ Veni-va o zi/ Când se va scrie./ Pe albul de sus/ Al Carpaților,/ În piatra lor/ Se va scrie.// Frate, eu cred ca Prutul/  Cel limpede cândva/ A venit la noi/ Odată cu oamenii Bucovinei./ Poate că chiar Prutul/ Cu suferințele sale de azi/ Este cântecul acela,/ Poate că el este/ Podul întins peste/ Întreaga Țara.”

            Oamenii aici nu se grăbeau să ,,bifeze” un eveniment, ca mai peste tot în Patria-Mamă România. Observasem această consistență a autenticului și la Cernăuți, la românii nord-bucovineni. La fel ca ei, românii din stânga Prutului aveau un plus de răbdare care, probabil, le venea dintr-o istorie care nu le-a fost prea blândă de la anexarea din 1812 încoace, cu excepția perioadei interbelice…

            Proiectul cultural transfrontalier, la care la care-mi adusesem modesta contribuție, era la final.     

– O să vă fac o surpriză, ne-a spus Gabriel Balașa, un jurnalist botoșănean focalizat pe revelarea vieții românilor din teritoriile smulse prin raptul din vara anului 1940.

Ne-am supus fără vreo rezervă, cu speranța secretă a dezlegării unui mister. Nu mare mi-a fost mirarea când am pășit în Cimitirul Central din Chișinău. Cerul își oprise suspinele când ne-am oprit în fața mormântului lui Grigore Vieru. Un curcubeu, care ne zâmbea protector dinspre Apus, mi-a amintit de poemul ,,Curcubeu” al poetului, poem ce poartă în curgerea lui jucăușă un stop din esența suverană a românismului: ,,Ploaia stă/ Din loc dosit/ Ies gângănii fără număr./ Cerul șade ghilosit/ C-un stergar vărgat pe umăr./ Trei baieți/ Natafleți/ Unul creț/ Și altul cârn/ Cel’lalt pistruiat si gros,/ C-o prajină și un târn/ Au dat curcubeul jos./ Iar acuma sta de-și ia/ Fiecare partea sa:/ Cârnu albastrul de cicoare,/ Crețul galbenul de soare./ Cel’lalt roșul și-a ales./ Dar cum nu s-au înțeles/ A cui parte-i mai frumoasă,/ Au plecat pe-acasă toti/ Supărati vreo săptamână/ Zice cârnul: Uite, mama, Curcubeul meu din mână/ Nu-i așa că-i fără seamăn?!/ Poate, cârnul meu, dar eu/ Nu văd nici un curcubeu./ Crețul mi se laudă:/ Tata, curcubeu așa/ Zi, mai are cineva?!/Tata zice: Știu si eu?/ Nu văd nici un curcubeu./ Dar si cel’lalt cu pistrui:/Curcubeu/ Ca al meu/ Altu-n lume, maică, nu-i!/Iar bunica: Știu si eu?/ Unde?/ Care curcubeu?/ Trece-un ceas ori nici atât,/ Singuri li s-a cam urât./ Și acum se-adună iarăsi/ Să se joace buni tovarași/ Și cu-albastrul de cicoare/ Îi cu galbenul de soare/ Și cu roșul ca de foc/ De! Ca frații! La un loc!/ Zice omul bucuros:/ Măi, ce curcubeu frumos!

            Curcubeul de pe mormântul lui Grigore Vieru mă urmărește adesea. Îmi amintește de credința Poetului în idealul unirii românilor de pe ambele maluri ale Prutului și de responsabilitatea continuării proiectului national, pe care noi, românii de pretutindeni, suntem datori să-l împlinim.

 

Bibliografie: creația literară a poetului Grigore Vieru