Budacă Liliana, prof. Înv.
Primar, grad I, Școala Profesională „Gheorghe Burac”, Vlăsinești, Botoșani
Chiar dacă an de an particip la acest
simpozion în fiecare an, studiind viața
și opera marelui scriitor, descopăr și
învăț alte informații despre acesta. Dacă un om poate trăi doar cu apă și
pâine, poetul spune că „poți trăi ca din pâine”, bineînțeles referindu-se la
frumoasele metafore folosite în opera sa și valoarea inestimabilă a versurilor
și trărilor exprimate. Bucuria cu care scrie versuri, dorul față de patria
-mamă, refugiul în scriere, toate duc la desăvârșirea spirituală a lui și a
neamului românesc .
„Prietenia popoarelor”, revistă care apare la
Moscova, Poetul Grigore Vieru este descris ca poetul cu dor de mamă, evident
făcând legătura dintre poeziile scrise de acesta și faptul că foarte multe
exprimă dragostea de mamă, un imn închinat ființei unice care dă viață. Poetul
este descris de un critic literar drept „un portret de familie”, poeziile sale
reprezentând legătura și continuitatea dintre strămoși, urmași și Patrie. ( St.
Rassiadin).
În
frumosul aforism „Cântecul este o răzbunare a frumusețiipe urâțenie” spus de
Grigore Vieru arată frumusețea poetului, lupta necontenită cu urâțenia prin
texte menite pentru cântece, fără cuvinte în plus, explicații inutile sau
suplimentare. El este obsedat de aceleași teme, motive, pasiuni: mama, patria,
libertatea, adevărul, limba română, viața, moartea. Prin simplitatea lui își
numește aforismele „niște gânduri”, aici
regasindu-se o mare parte din cugetările, mărturisirile, constatările proprii.
Meditațiile despre viață și moarte sunt
meditații despre o permanență a spiritului uman, el fiind în căutarea
absolutului prin puterea gândirii omenești. Grigore Vieru găsește în gândire
forța de a birui și de a trece de circumstanțe.
„Doamne, eu știu că nu-i creștinește, dar
nu pot iubi pe toți oamenii- sunt prea mulți” adeverește autocritica poetului
care buzează atât în scriere de dedicații unor persoane mai puțin marcante ,
cât și de incuderea prea generoasă a acestora în antologii de prestigiu. Deși
temele abordate de poet sunt destul de diversificate, cele mai frumoase poezii
sunt cele didicate mamei, care sunt de fapt texte lirice unde există o
abundență de lacrimi și de duioșie. Cultivarea poeziei lirice nu trebuie să se
răsfrângă negativ asupra preocupărilor de ordin estetic, care urmează să se
afle în permamnență în centrul atenției autorilor ajunși la o mare siguranță a
mijloacelor artistice. Grigore Vieru a împărtășit demult acest caz militant. Poeziile
sale reprezintă cu adevărat creții literare caracterizate orin imagini și
simboluri autentice, prin comparații, metafore și mituri revelatoare, prin
situații, poante lirice și aforismeprofunde inedite, pline de vrajă.
Fiind
poet în Basarabia el a ținut să precizeze că „nu însemnă că trebuie să te
împaci cu pocirea limbii române, ci trebuie să te miri veșnic de această
lucrătoare minune care, în ochiul tău, înlocuiește toate minunile terestre și
cerești; înseamnă să îndemni lumea, prin scrisul tău să creadă în izbânda
credinței și dreptății noastre.” Este singurul poet moldovean care știe să
„trăiască”cu întregul artistic și cultural al întregii Țări, știe să „vadă” pe
toți adevărații oameni de creație și de cultură, știe să se bucure la timp de
succesele lor în domeniu, îi apreciază entuziasmat pe cât se pricepe, scrie
generos despre ei, iar când cineva dintre prietenicade la strâmtorare, primul
le vine în ajutor, îi apără cu dârzenie de la tribună și în scris îi
îmbărbătează.
Mărinimia excesivă a poetului îl face să
scrie dedicații de înaltă prețuire unor prieteni care nu întotdeauna știu să-i
plătească cu aceeași monedă, ci se dovedesc a fi „zgârciți” când e vorba de
sentimente de reciprocitate.
Grigore Vieru este singurul poet
contemporan despre care s-a scris șase monografii. Numindu-se naționalist,
Vieru afirmă cu toată certitudinea că „mi-s dragi toate popoarele”. Dar se
ridică cu hotare împotriva degradării limbii române, limba poporului său din
cauza năvălirii în republică a „plevei migratoare”care se consideră „un dar minunat”
împotriva școlilor mixte, care erau sere pentru rusificarea generației tinere a
populației băștinașe.
Grigore Vieru nu clamează, nu se agită, nu
face paradă de sentimente. Atunci când vorbește despre copilăria și mierea
literaturii române, nu ne gândim la un băiat născut într-un sat pe celălalt mal
al Putului, nu la un student cu har poetic ci la o generație mutilată în ființa
ei națională, la un popor care își pierduse speranța. Este poetul care și-a
asumat graiul greu trecându-l prin inima sa, și încărcat de răbdare,
înțelepciune și frumusețe îl întoarce semenilor săi care-i deschid de bună voie
inima să-l primească.
BIBLIOGRAFIE:
1.
Grigore
Vieru, „Rădăcina de foc”, București, Ed. Univers, 1976;
2.
Fănuș
Băileșteanu, „Grigore Vieru. Omul și Poetul”, București, Ed. Iriana, 1995;
3.
Mihai
Dolgan, „Creația lui Grigore Vieru în școală”, Chișinău, Ed. Lumina, 1984;
4.
Grigore
Vieru, „Neamul și literatura pe cântarul lefterilot”, Ed. Literatura și arta,
2003;
5.
Stelian
Gruia, „Poet pe Golgota Basarabiei”, București, Ed. Eminescu, 1995
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu