Prof. Poleucă Liliana, Școala Gimnazială Nr. 12 Botoșani
În ciuda tuturor acestor realităţi dramatice ale vieţii umane personale şi comunitare, spiritualitatea ortodoxă apără valorile familiei, arătând că soţii constituie unul pentru celălalt reale binecuvântări dumnezeieşti. Fiecare cămin are vocaţia de a fi transformat într-o „biserică în miniatură”, într-un spaţiul al iubirii, dăruirii şi desăvârşirii, în care pruncii sau copiii sunt adevărate daruri divine, oferite de Părintele Ceresc, spre mângâiere şi alinare.
Credinţa şi teologia răsăriteană subliniază adevărul potrivit căruia, dincolo de convulsiile, alterările, degradările şi pervertirile la care este tot mai frecvent şi mai insistent supusă, chiar şi reconfigurată într-un nou context, familia se va afirma ca una dintre valorile esenţiale ale împlinirii umane, ca mediul cel mai potrivit al afirmării şi realizării individuale şi comunitare, ca un element şi simbol peren al fiinţei umane.
Viaţa de familie şi modelele cultivate în cadrul acesteia îi descoperă fiinţei umane statutului ei unic în lumea creată, de singură fiinţă raţională şi chemată la o fericire nu numai efemeră şi incompletă, ci la o stare de veşnică şi continuă împlinire, ceea ce în sens creştin înseamnă mântuire –, sau, dimpotrivă, arată cum omul îşi poate rata vocaţia şi menirea sa sublimă, spre nefericire şi osândă veşnică.
Conștienți fiind că suntem datori și responsabili, mai întâi familiei și abia apoi societății, altfel spus, în raport cu responsabilitățile tradiționale ale părinților între ei și față
de copii, ale copiilor față de părinți, care formează coeziunea și comuniunea în familie și care
sunt reduse uneori, tendențios, la unul de subordonare dictatorială, tiranică chiar, observăm că
se vorbește tot mai mult despre responsabilitățile indivizilor, a persoanelor în familie. Familia
nu mai este împreună responsabilă pentru membrii săi, iar aceștia nu mai sunt datori întâi familiei în ce privește coresponsabilitatea, ci societății sau, mai precis, instituțiilor abilitate.
Privitor la familie și viață, trebuie să se cultive o concepție sănătoasă despre ceea ce înseamnă ele pentru binele fiecăruia și al societății. Trebuie accentuată și cultivată învățătura că familia își are fundamentul ei natural și supranatural în Taina Sfintei Treimi. După cum Persoanele Sfintei Treimi nu pot fi concepute fără iubire, la fel relația dintre bărbat și femeie nu poate imagina fără acest liant atât de necesar conviețuirii dintre cei doi parteneri. Familia nu se poate concepe, întemeia, dura și afirma sau împlini decât dacă are la temelie iubirea dintre soți si dintre aceștia și copii.
Familia creștină adevărată are la bază dragostea jertfelnică și frica de Dumnezeu. “Supuneți-vă unul altuia întru frica lui Hristos” și “așa să-și iubească bărbatul femeia sa ca pe sine însuși, iar femeia să-l respecte pe bărbat” ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel (Efeseni 5, 21 si 23).
Adevărata familie creștină este aceea în care soții se iubesc cu adevărat, își îndeplinesc îndatoririle față de societate, prin muncă și comportare exemplară, se preocupă de nașterea, creșterea și educarea copiilor, iar aceștia, la rândul lor, sunt supuși și ascultători de părinți. Altfel, ea nu mai este familie, ci o parodie, un contract, o convenție, un mod de viață artificial, consensual și fără roade.
Locul în care ia naștere familia creștină nu poate fi altul decât Biserica, prin lucrarea binefăcătoare a Duhului Sfânt. Prin Taina Sfintei Cununii, cei doi soți devin un singur trup, o unitate de gândire și simțire, se transformă spiritual, asemenea apei în vin la nunta din Cana Galileii, înlăturând din viața lor egoismul și individualismul și trăind în comuniune sfântă, în dragoste jertfelnică și dăruire reciprocă.
De aceea, orice formă de conviețuire dintre doi parteneri, în afară de cea binecuvântată de Biserică nu se poate îngădui sau accepta, fiind o sfidare a credinței și a moralei creștine. În aceasta privință preoții trebuie să fie neîndurători cu formele parazitare ale vieții de familie înfierându-le în predica, iar în scaunul de spovedanie fiind mult mai exigenți cu cei care practică asemenea păcate. Totdeauna sa se scoată in evidenta frumusețea, necesitatea si folosul vieții normale de familie.
Pentru cultivarea unei concepții sănătoase despre familie și rostul ei, ca și despre obligațiile care revin celor doi viitori soți, se impune o catehizare sistematică a tinerilor care se căsătoresc, ca și obligativitatea ca aceștia sa se spovedească și să se împărtășească înainte de Taina Cununiei. Se va scoate mereu în evidență ca scopul căsătoriei este nașterea de prunci, avertizând pe tinerii miri cât de păgubitoare sunt toate practicile împotriva venirii pe lume a copiilor.
Familia nu este doar o modalitate de satisfacerea a plăcerilor erotice, ci leagănul și sanctuarul vieții, în care trebuie să se conceapă și să se nască viața. Se va insista mereu asupra faptului că Biserica este împotriva planning-ului familial si al metodelor si mijloacelor contraceptive, care sunt dușmanii vieții. Cu atât mai gravă este săvârșirea întreruperilor de sarcini, a avorturilor, care sunt crime ce nu pot fi răscumpărate niciodată, însemnând și lipsirea pruncilor avortați de posibilitatea botezării și a intrării în Împărăția lui Dumnezeu.
Cu toții ne gândim la soluții care să rezolve problemele legate de familie, deoarece majoritatea vieții noastre se desfășoară în cadrul familiei. Ne place sau nu toți am avut situații tensionate în familie, ne confruntăm cu diferite probleme și cu siguranță vor apărea alte momente grele de înfruntat.
In funcție de situație trebuie să ne concentrăm în rezolvarea acestora în cel mai înțelept mod în care putem. Indiferent de situație, dacă privim înțelept lucrurile, ne raportăm direct la Dumnezeu. De El depinde suferința sau fericirea noastră iar “pentru mulți dintre cei care provin din familii ortodoxe, căsătoria cu o persoană necredincioasă a constituit unul din motivele părăsirii Bisericii și a pierderii credinței.
Pentru alții însă căsătoria cu o femeie credincioasă a devenit o cale pentru creșterea lor duhovnicească”. Întrucât “frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii” (Înțelepciunea lui Solomon 1, 7), cu aceeași înțelepciune divină trebuie să acționăm și în relația de familie și astfel să ne temem să facem ceea ce poate supăra sau necăji persoana iubita, sa nu facem ceva despre care nu am dori să afle soțul sau soția.
Aceasta este teama care păstrează unitatea căsniciei. Același gând il găsim și la Sfântul Teofan Zăvorâtul care ne spune: “Frica lui Dumnezeu și aducerea-aminte de moarte să împărățească înlăuntrul dumneavoastră. Împărtășiți-vă cu Sfintele Taine după rânduiala: nu vă leneviți a vă apropia de Împărtășanie, dar să fiți totdeauna pregătiți”
Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este centrul vieții creștine, este criteriul de referință a fiecărui creștin care dorește să se mântuiască, cu alte cuvinte, să fie alături de Dumnezeu, sfinți și îngeri, criteriu pe care își va zidi toate de-a lungul vieții sale pământești, pe “piatra cea din capul unghiului” (Efeseni 2, 20), care este Hristos Cel născut, răstignit, mort, pogorât în iadul din mine și înviat cu mine. Fără de Dumnezeu nu putem face nimic. Dacă ne-am născut pentru împărăția cerurilor este pentru că El S-a născut pe pământ și ne-a dat viață veșnică, tot astfel și răstignirea noastră se datorează răstignirii lui Hristos, care S-a făcut postament al răstignirii noastre.
Au înțeles prin răstignire sfinții, că trebuie să renunțe la păcat și să rabde orice pentru Hristos, iar atunci când au împlinit toate, să spună: “Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem”(Luca 17, 10). Pe cruce nu poate să stea nimeni fără de Hristos, numai împreună cu El pot fi răbdate toate încercările. Iar în aceste încercări se descoperă planul lui Dumnezeu cu omul. Acesta vrea să fie cu Dumnezeu, atunci când a înțeles că pentru aceasta a și fost creat, iar pentru a fi cu Dumnezeu este nevoie de despătimirea lui. Această despătimire nu poate fi îndeplinită numai dacă trece prin focul curățitor al încercărilor.
Trebuie să insistăm în orientarea familiei spre calea Bisericii, buna rânduială începe odată cu o viața îmbisericită. Harul Duhului Sfânt mângâie familia indiferent de starea prin care trece și astfel trecem peste bucurii și probleme: “sarcina, nașterea, alăptarea, educația copiilor, grija neîntreruptă a unuia față de altul sunt treptele căii spinoase care conduc spre școala iubirii. Ele sunt evenimentele principale din viața unei familii din care se sporesc rugăciunea și pătrunderea soțului în lumea interioară a soției”.
De altfel, sfințenia căsătoriei are loc numai în sensul că este sfințită de Biserică, când cuprinde toate cele trei laturi ale ființei omenești: trupul, sufletul și duhul, când dragostea soților îi ajută pe aceștia să crească duhovnicește și când această dragoste nu se rezumă doar la propria persoană, ci, transfigurându-se se revarsă asupra copiilor și ii cuprinde cu căldura ei pe cei din jur.
În multe cazuri numai amintirea unor momente importante din slujba cununiei, i-a ajutat pe mulți să treacă peste momente grele și să depășească perioadele dificile apărute în viață, să-și păstreze familia întreagă și să primească o mare bucurie. Însa idealul comun la care trebuie să ajungă familia este să aibă în vedere împărtășirea comună: “Împărtășirea comună este idealul către care trebuie să aspire soții pe parcursul întregii vieți”.
În nicio altă religie căsătoria nu este ridicată la un nivel atât de înalt ca în creștinism. Desăvârșirea ei stă în Euharistie, iar speranța pe care ne-o oferă căsătoria creștină, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur “în veacul viitor soții care au fost credincioși unul altuia în timpul vieții să se întâlnească după moarte și să dăinuie veșnic alături de Hristos în mare bucurie...sufletele celor care se cunună se unesc cu Dumnezeu într-o unire negrăită”
Astfel, pentru a pune început bun în viața de familie e de dorit ca tinerii care se pregătesc să se căsătorească să nu depună prea mare efort pentru pregătirile de organizare a petrecerii de nuntă, ci să participe împreună la Liturghia Dumnezeiască, unde ar fi de preferat ca tinerii să se împărtășească chiar în ziua nunții.
Așadar consecințele păcatelor se manifestă prin probleme, neliniște, agitație, nesiguranță, prin tulburarea familiei întrucât “majoritatea problemelor căsniciei voastre își au sursa spirituală în păcatele nespovedite”. Spovedaniea este un mijloc de a îndrepta căsătoria, întrucât Dumnezeu ridică păcatele noastre curățind familia și eliberând-o din robia păcatului, familia devenind astfel o oază de bucurie: “Nu încercați să vă schimbați voi înșivă căsătoria! Acest lucru va eșua. Lucrați împreună cu harul lui Dumnezeu dat vouă în Hristos, prin Biserica Sa și veți reuși!”
Orice familie are probleme însa important este să știm să ne acceptăm crucea și să-L lăsăm să pună și El umerii spre ajutorul nostru: “Această legătură între Cruce și Înviere este de o importanță fundamentală. Oricine a fost căsătorit știe că fiecare căsnicie își are crucea sa. Nicio căsătorie nu e perfectă și nicio lună de miere nu durează la nesfârșit. În lumea reală nu există “și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Este nevoie de foarte multă muncă pentru a avea o căsnicie reușită. Crucea se împodobește cu flori. “Crucea – crucea care este în căsnicia voastră și care este căsnicia voastră – va înflori cu viața cerească dacă o îmbrățișați, o sărutați, o purtați și nu fugiți de ea, încercând să vă luați alta”.
Familiile de azi, mai ales cele cu probleme sunt și cele care ignoră viața duhovnicească. Pentru a uita de necazuri ei se ascund în spatele distracțiilor, sau mai rău în robia unei patimi. Ceea ce nu-și dau seama este că “prin ignorarea laturii duhovnicești ei plantează semințele dezbinării și ale neliniștii în proaspăta arătură a mariajului lor. Din păcate, aceste semințe sunt cele care, crescând, înăbușă iubirea în multe căsnicii”.
Despre acest lucru Sfântul Nicolae Velimirovici spune într-o scrisoare unui rugător de care își bat joc toți casnicii săi: “Ce poate fi mai deslușit decât aceste prorocii? Iată, ele se împlinesc și astăzi, lângă căminul tău, asupra ta. Ca atare, primește toate ocările ca pe niște decorații. Să știi că prigonitorii tăi se vor căi; batjocoritorii tăi vor tăcea, și tu te vei bucura. Astăzi ești cel din urmă în casa tatălui tău, însă degrabă vei fi cel dintâi. Iar cei care te prigonesc îți vor sluji. Lucrul acesta e prezis, și s-a adeverit de mii de ori și în mii de locuri”.
“Dragostea dintre copii se naște din dragostea dintre părinți”. Părinții ca model pentru copii devin călăuză pentru viitorul copiilor. Din familii credincioase copiii pleacă cu principii sănătoase, deși e posibil ca aceștia să și le distragă pe parcurs, spre deosebire de copiii care pleacă din familii slabe și care întemeiază la rândul lor același tip de familie cu probleme, deși unii își caută model în altă parte întemeind o familie solidă. “Respectul reciproc dintre soț și soție îi determină pe copii să fie respectoși cu părinții.”
Copiii devin respectoși nu numai cu părinții ci și cu viitorii lor copii. Însă dacă ne dorim ca mariajul nostru să crească în iubire și bucurie, trebuie să ne căsătorim nu pentru a primi, ci pentru a da după cum și Hristos a spus: “Mai fericit este a da decât a lua” (Fapte 20,35). Putem spune că “nicio căsnicie nu rezistă testului timpului, niciuna nu poate face față furtunilor vieții, dacă înainte de toate nu este o relație de iubire.”
Soluțiile ieșirii familiei din criza în care se află s-ar putea concentra în intensificarea și consolidarea relațiilor dintre viața familiei creștine și viața Bisericii, având ca mijloace sigure și eficiente Sfintele Taine, catehizarea copiilor și tinerilor, restaurarea vocației ascetice și jertfelnice a familiei, reîncreștinarea sau înduhovnicirea spațiului în care familia trăiește și activează, afirmarea în orice împrejurare a identității ecleziale a fiecărui membru al familiei.
Se impun redescoperirea și valorizarea tradițiilor autentice creștine de exprimare a vieții de familie, revenirea la atmosfera creștină a familiei, reafirmarea stilului de viață creștin, concretizat de altruism, iertare, iubire, devotament și fidelitate. Lucrarea sfințitoare a Bisericii trebuie să consolideze și să adâncească pe cea catehetică destinată familiei și să fie urmată de cea social-caritativă, atenuând lipsurile materiale ale familiilor sărace, ale copiilor abandonați și oferind o șansă tinerilor aflați în șomaj sau copiilor ai căror părinți pleacă peste hotare.
Trebuie să redescoperim puterea fidelității și sensul adevăratei libertăți. A fi credincios înseamnă a avea capacitatea de a depăși obstacolele. Sfânta Familie din Nazaret a cunoscut sărăcia și exilul, ceea ce reflectă experiențele atâtor familii din diferite țări ale Europei. Noii imigranți se află într-o situație care poate fi numită “exil” din țările de origine. Se zbat să-și câștige existența, să-și întrețină familiile din țară . În fiecare zi se confruntă cu neputința de a câștiga lucrurile de strict necesar, de a-și plăti chiria, de a-și cumpăra hrană și de a-și educa copiii așa cum ar dori.
Educația copiilor trebuie controlată de către mica biserică, adică familia creștină, în care soțul, soția și copiii cresc în Hristos. Tocmai în cadrul familiei le putem explica copiilor în ce constă purtarea imorală întâlnită în jur. Cert este că oamenii sunt mult mai ușor de ademenit la păcat în perioada tinereții, când sunt mai ușor influențabili.
Atracția și influența celor de aceeași vârstă îi vor tenta să se atașeze majorității și să se desfete de plăceri vinovate. Foarte conștient de acest fapt, înțeleptul avertizează că cel ce se lasă pradă desfătărilor de tot felul în cele din urmă va avea parte de suferință (Proverbe 1, 27). Nu trebuie totuși înțeles că Biblia ar propune părinților să-și izoleze total copiii de societate sau de întâlnirile cu prietenii. Dimpotrivă, educația presupune socializare. Model poate fi chiar Domnul Hristos Care i-a avut în atenția Sa și pe copii și i-a mustrat pe ucenicii care voiau să-i îndepărteze de El.
În cadrul activităților pastorale, preoții trebuie să aibă în vedere faptul că mulți dintre cei ce solicită oficierea căsătoriei pot fi învățați despre indisolubilitatea acestei Sfinte Taine, iar în cazul conflictelor dintre soți este nevoie ca integritatea căsniciei să fie păstrată prin orice mijloace. O posibilă soluție ar consta și în a-i sfătui pe cei care conviețuiesc necununați să ia aminte la cuvântul Sfintei Scripturi, care spune că desfrânații nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu. De asemenea preoții trebuie să-i sfătuiască pe tinerii creștini care au dificultăți în înțelegerea propriei identități sexuale să se adreseze experienței celor care au învins sexualitatea cu toate implicațiile ei și alte probleme legate de acestea.
Este nevoie, de asemenea, și de o colaborare mai strânsă între Biserică, Școala și Stat pentru salvarea instituției familiei, pentru depășirea dificultăților de orice natură, ce atentează la unitatea, integritatea și autenticitatea familiei creștine. Doar prin eforturi comune ale tuturor instituțiilor abilitate, având în centru Biserica, lumea secularizată de azi poate redescoperi valorile religios-morale autentice și totodată vocația familiei creștine.
În contextul provocărilor lumii secularizate de astăzi, cu impact în ceea ce privește viața familiei este necesară conjugarea eforturilor Bisericilor pentru o mărturie comună a valorilor familiei, pentru dezvoltarea unor programe și proiecte concrete de cooperare în sprijinirea și propovăduirea valorilor familiei tradiționale.
Într-o societate în care reperele spirituale tradiționale sunt tot mai diluate, propunerea comună din partea Bisericilor a unui mod de a fi structurat în interiorul familiei tradiționale poate fi o speranță și un temei pentru generația actuală de a recupera ceea ce este cu adevărat esențial în plan existențial.
BIBLIOGRAFIE
Kaleda, pr. prof. Gleb, Biserica din casă, traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, Editura Sophia, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2008.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Mântuirea în viața de familie, traducere din limba rusă de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfințitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului,București, Editura Sophia, 2004.
Seaudeau, Monseniorul Jaques, Problema eutanasiei, a avortului și a sidei în Europa de Est, în” Congresul internațional Familia și viața la începutul unui nou mileniu creștin”, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002.
Velimirovici, Episcop Nicolae , Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi. Scrisori misionare, traducere din limba sârbă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2006.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu