MAMA - temă de inspirație în lirica lui Grigore Vieru

 

 

 

 

 

 

 

 

Prof. Înv. Primar Slabu Panseluța

Școala Gimnazială Nr. 10 Botoșani, jud. Botoșani

 

 Grigore Vieru este un nume foarte important în literatura română – poetul și publicistul, copilul și adolescentul, omul matur și înțeleptul cu plete cărunte - o adevărată călăuză pentru poezia noastră, pentru patria noastră . Nu i s-a  relevat adevărata valoare până în momentul în care cărțile sale nu au fost deschise și citite în cercuri literare românești și basarabene. Poetul Grigore Vieru a arătat un talent aparte, un talent înnăscut. Atunci când îi sunt recitate poeziile, auditoriul se cutremură din adâncul sufletului, simțind patima cu care a scris, durerea, libertatea și dorul metamorfozate prin cuvinte.

Poetul dezvoltă , prin excelență, ca nimeni altul această mare temă în lirica română contemporană, încărcând-o de o simbolistica adâncă, identificată cu țara rotundă, cu esența ființei românești, cosmicitatea, cu iubirea absolută, cu misterul Facerii, cu moartea însăși ca întoarcere în sânul naturii. La fel sunt poemele care au în centru alte toposuri sacre, precum casa parintească, graiul matern sacralizat.

Mama – poetul o consacrează în cuvinte precum: „Sub stele trece apa/ Cu lacrima de-o samă,/ Mi-e dor de-a ta privire, / Mi-e dor de tine, mamă. / Măicuța mea: grădina/ Cu flori, cu nuci și mere, / A ochilor lumină, / Văzduhul gurii mele! / Măicuțo, tu: vecie, / Nemuritoare carte/ De dor și omenie/ Și cîntec fără moarte! / Vânt hulpav pom cuprinde/ Și frunza o destramă. / Mi-e dor de-a tale brațe, / Mi-e dor de tine, mamă. / Tot cască leul iernii / Cu vifore în coamă. / Mi-e dor de vorba-ți caldă, / Mi-e dor de tine, mamă. / O stea mi-atinge fața / Ori poate-a ta năframa. / Sunt alb, bătrân aproape, / Mi-e dor de tine, mamă.”

Tema versurilor sale, mama este un simbol cu multiple semnificații etice și sociale. Ea e o altă Maica Marie, un început a toate câte sunt, devenind Muma însăși. Mama va fi maturizată, așa cum și natura va fi maternizată. Identitatea ontologică se exprimă prin paralelismul perfect dintre mișcările sufletești materne și cele cosmice: „Ușoară, maică ușoară, / C-ai putea să mergi călcând/ Pe semințele ce zboară / Între ceruri și pământ! / În priviri cu teamă, / Fericită totuși ești / Iarba știe cum te cheamă, / Steaua știe ce gândești.” (Făptura mamei). Mama are capacitatea de repara și întreține starea de echilibru a omului și a universului: „ Această lumină lină / De nu va răsări, / În locu-i răsări-va / Lin chipul maică-mii.”

Mama, din copilărie până la cărunteţe,  este mângâierea, alinarea şi dragostea supremă. Te simţi legat de ea cu toate gândurile, dorurile, visele tale, prin paşii spre viaţa viitoare. Temele majore, cum ar fi dragostea pentru pământul natal, popor, mamă şi femeie, află o expresie din cele mai puternice în creaţia lirică a lui Grigore Vieru.

 

 

 

 

Prin toată opera sa , tema maternă trece ca un fir roşu: mâinile mamei legănând copilul şi pe care le sărută poetul, ochii ei înlăcrimaţi, pâinea mamei, nopţile ei albe... Ajunsă la apusul soarelui, mama devine uşoară, c-ar putea să calce „pe seminţele   ce    zboară    între    ceruri   şi   pământ”.  Demnitatea maternă este modestă şi tăcută ca natura-mamă. Munca sfântă a mamei este fructificată prin pâinea scoasă din cuptor, ce umple cu aroma ei toată mahalaua. Mama iese la drum să-l ospăteze pe primul trecător cu o felie de pâine, apoi cheamă vecinele s-o guste cu un păhar de apă rece:

         ,, Pâinea asta mult ce-mi place mie,

Coaja ei, o, coaja ei îmi are

Cu năsprite palme-asemănare”.

Sensul vieţii mamei sunt copilul şi munca. Într-un mic poem a încăput întregul univers matern: mama conti­nuatoare a vieţii pe pământ, întru­chipată în imaginea păsării-mamă, care:

,,Când s-a întors

La puii ei cu hrană,

Găsise cuibul gol

Şi amuţit.

I-a căutat

Pân-îi albise pana,

Pân-când în cioc

Sămânţa a-ncolţit”.

De-acum înainte viaţa mamei e un nesfârşit chin al căutării, al zbuciumului, care nu se alină niciodată. Dorul mamei nu este un sentiment de ocazie, vre­melnic, ci o permanenţă mereu vie a sufletului omenesc. Trăirile dramatice ale mamei din poemul „Cămăşile” sunt redate prin intermediul „amintirilor amare”, lăsate de fiul căzut în război. Cămăşile sunt nădejdea mamei, sprijinul ei de-a întâlni dimineaţa zorii, de a-şi porni mâinile la treabă şi toată ziua - lungă de vară ori scurtă de iarnă - să fie însoţită de gândul la fecior. Ea nu se va împăca niciodată cu dispariţia fiului drag şi în fiecare sâmbătă va spăla cămăşile, căci „mâine vor face băieţii horă-n sat”. Şi aşa zi după zi, an după an, mama aşteaptă.

Oricare poezie a lui Grigore Vieru, consacrată mamei, este demnă de pensula unui pictor, fiind ca o icoană a Sfintei Născătoare, care a îndurat straşnica durere a crucificării Fiului ei şi Mântuitorului nostru.

Poezia „Buzele mamei” vibrează sfânta memorie şi marele ei devotament. Buzele mamei sunt o veşnică rană, care exprimă îndureratul sentiment al dragostei faţă de bărbatul căzut la datorie, dar mereu viu şi tânăr în cugetul şi inima ei suferindă:

„O, buzele ce sărutară

Al tatei mormânt

Mai mult ca pre dânsul,

Pre tata-n

Puţinii lui ani pe pă­mânt.”

 

 

 

 

 

 

Grigore Vieru menţiona, într-un interviu: „Pomul schilodit de obuze, pământul ucis de secetă... Mă urmăreşte un fel de teamă în faţa neploii, a nezăpezii, în faţa îngheţului din primăvară sau a frigului căzut în plină vară”. De aceea poetul slăveşte floarea, rodul, mărgelele de aur ale pomului înverzit.

În poezia „Făptura mamei” întâl­nim imagini cu adevărat surprin­zătoare. Făptura mamei, ajunsă la capătul vieţii trăite intens şi plină de rosturi supreme, este ca un mit. Dăruită copiilor, muncii, binelui şi frumosului, mama apare ca ceva sacru şi aproape supranatural. A călca anume pe sămânţă, pe verdele de mâine ce va aduce rod, înseamnă a dispărea nedispărând, a perpetua mereu:

         „Uşoară, maică, uşoară,

C-ai putea să mergi călcând

Pe semin­ţele ce zboară

Între ceruri şi pământ”.

Lirica viereană e un imn închinat mamei, o odă nepieritoare prin simplitatea clasică a stilului, apropiat şi înţeles de orice generaţie. După cum a scris un clasic contemporan, Grigore Vieru „este un poet care şi-a asumat greul unui grai, trecându-l prin inima sa şi, încărcat de răbdare, înţelepciune şi nouă frumuseţe, îl întoarce semenilor săi, care-şi deschid de bună voie inima să-l primească pentru a-şi duce mai demn pe mai departe viaţa în spiritul dreptăţii, al iubirii... Un poet ce rămâne suflet în sufletul său... acest om cât o lacrimă în rostogol pe obrazul planetei”. Este greu să găsim o imagine mai frumoasă şi mai potrivită lui Grigore Vieru decât această „lacrimă în rostogol pe obrazul planetei”.

 

 

 

 

Bibliografie

 

 

1.     Ion Ciocanu – “Literatura română contemporană din Republica Moldova”, Chișinău 1999, pag.108-112

2.     Grigore Vieru – “Biblioteca școlarului .Aprecieri critice” Pag.336-350