LIRICA LUI GRIGORE VIERU

 

PROF. DR. GABRIELA CIOBANU

LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „DAN BARBILIAN”, GALAȚI

 

Rezumat: Lirica lui Grigore Vieru este una a vârstelor, poetul abordând teme specifice fiecărei etape din viața omului: copilăria, tinerețea, maturitatea sau bătrânețea. Lucrarea de față analizează câteva dintre poeziile lui Grigore Vieru care abordează ultimele dintre cele patru teme enumerate, însistând asupra problematicii filosofice sugerate în versurile acestora.

Cuvinte-cheie: Grigore Vieru, lirică autoreflexivă, trecerea timpului

 

Grigore Vieru (1935 - 2009) a fost un poet basarabean, născut în judeţul Hotin din Republica Moldova. Activitatea literară, prolifică s-a concretizat în publicarea volumelor „Alarma” (1957), „Muzicuţe” (1958), „Făt-Frumos curcubeul şi Bună ziua, fulgilor!” (1961), „Mulţumim pentru pace” (1963), „Făguraşi'” (1963), „Versuri pentru cititorii de toate vârstele” (1965), „Poezii de seama voastră” (1967), „Duminica cuvintelor” (1969), „Abecedarul” (1970), „Trei iezi” (1970), „Aproape” (1974), „Mama” (1975), „Un verde ne vede!” (1976), „Metafore albastre” (1991). Talentul artistic, dar și interesul deosebit pentru promovarea culturii și valorilor naționale nu au trecut neobservate, Grigore Vieru fiind răsplătit cu distincții precum „Diploma de Onoare Andersen” (1988), titlul onorific de Scriitor al Poporului Republicii Moldova (1992) şi cu Ordinul Republicii Moldova (1996). În anul 1990 poetul a fost ales membru de onoare al Academiei Române, iar în 1993 membru corespondent al aceleiași academii care l-a și recomandat pentru Premiul Nobel pentru Pace. Post-mortem Grigore Vieru fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Mare Cruce.

Lirica lui Grigore Vieru este una a vârstelor, poetul abordând teme specifice fiecărei etape din viața omului: copilăria, tinerețea, maturitatea sau bătrânețea. Cunoscut pentru poeziile dedicate copiilor, Grigore Vieru a descris lumea înconjurătoare, din perspectiva vârstei inocenței și jocului. În versurile dedicate micilor cititori poetul a abordat motive literare specifice fiecărui anotimp, elementelor naturii, dar și lumii necuvântătoarelor („Puișorii”, „Hultanul”, „Iedul”, „Vaca”, „Ursul”, „Racul”, „Furnica”, „Gâsca”, „Purcelul”, „Albinuța”, „Cucul şi cocoşul”, „Rândunică-rândunea”, „Cântecul puiuşorului de melc”, „Poezia cocoşului”, „Pisicul la şcoală”, „Fluturaşii”, „Căluţul”, „Iepuraşul”, „Chiţ-chiţ”, „Hulubaşul”, „Girafa”, „Ciocănitoarea”, „Veveriţa”, „Elefantul”, „Liliacul”, „Rândunica”, „Oiţa”, „Melcul”, „Toba ariciului”, etc), unora dintre acestea dedicându-le chiar mai multe variante.

O altă dimensiune a liricii lui Vieru are în prim plan iubirea (sentiment specific vârstei tinere, dar și maturității) sub toate aspectele sale, fie că se materializează sub forma dragostei și a respectului față de plaiul natal, față de sat și față de casa părintească („Satul meu”, „Satele Moldovei”, „Casa părintească”, „Acasă”, „Casa”), fie că ia forma admirației față de țară și față de istoria națională („Decebal”, „Ştefan cel Mare”, „Mihai Viteazul”, „Alexandru Ioan Cuza”, „Măi române”, „Trei culori”, „Basarabie cu jale”, „Cântec basarabean”, „Sunt naţionalist”, „Scrisoare din Basarabia”), față de limba și cultura română („Limba noastră cea română”, „Salvaţi-vă prin limbă”, „Limba română”, „În limba ta”, „Dorul şi limba”, „Frumoasă-i limba noastră”, „Iată vine Anul Nou”, „Graiul meu”, „Cântare scrisului nostru”), fie că se concretizează într-o poetică dedicată părinților sau familiei („Buzele mamei”, „Mâinile mamei”, „Nopţile mamei”, „Cuvântul mama”, „Mama în câmp”, „Mamă, tu eşti…”, „Măicuţa”, „Cântec de leagăn pentru mama”, „Cântecul mamei”, „Mama în casa noastră”, „Tăcerea mamei”, „Mama”, Bunica”, „Făptura mamei”, „Mi-e dor de tine, mamă”,  „Iese tata la balcon”, „Sora”, „Fratele”, „Bunelul”), fie că se conturează sub forma experienței îndrăgostitului („Iubito”, „A, iubite, a”, „E-o linişte iubirea?”, „Cântec de dragoste”, „Vreau să te văd”, „Cât de frumoasă eşti”). Însuși poetul mărturisea de în mai multe rânduri faptul că sentimentul amintit domină întreaga lui activitate literară: „Sunt deci un poet al iubirii, iar iubirea este a poeziei. Iubirea este singura dreptate pe lumea asta. Iubirea este o jertfă zilnică. Păcat că măreția sacrificiului o găsim mai mult în singurătatea iubirii.” sau „Dacă n-ar fi iubirea, m-aș teme de viață”.

Odată cu maturizarea și cu apariția inevitabilă a bătrâneții apare și lirica meditativă asupra celor mai importante problematici spirituale cu care se confruntă omul, trecerea timpului, apropierea sfârșitului, etc.

În poezia „Oglina clipelor” trecerea timpului este surprinsă simbolic prin metafora reflectării, steaua ca imagine a destinului uman dă poetului, prin oglindire, posibilitatea să-și contemple trecutul și soarta: „Ne uităm ca doi copii/ În oglinda stelei vii.”, „Ne uităm nebuni şi goi/ În oglinda stelei noi.” Dacă pentru copil lumea înconjurătoare este în întregime însuflețită, deci vie, pentru tânăr ea devine mereu nouă, așa cum și provocările vieții sunt mereu noi prin experiențele pe care le aduc cu ele. În strofa a treia metafora stelei este înlocuită cu cea a pâinii, căci la această vârstă reflectarea aduce cu sine și împlinirea sufletescă: „Ne uităm ca doi bătrâni/ În oglinda unei pâini.”

Aceeași temă a scurgerii ireversibile a timpului se regăsește și în poezia „Ah, tot mai liniştit mi-e verbul”, în care curgerea apei ce duce cu sine floarea – simbol al tinereții – este sugestie clară a apropierii vieții de final. Descrierea este însoțită de adjectivul liniștit încărcat cu dublă semnificație: este calmul care însoțește bătrânețea (aici sub forma prezenței iernii) și mai târziu moartea (sugerată de metafora somnului: „Îmi curge somnul lin pe faţă.” sau de cea a ierbii: „Mă pregătesc de flori şi iarbă”), dar și pierderea vitalității artistice ce începe a fi resimțită odată cu apropierea de sfârșit. Este și motivul pentru care artistul își exprimă dorința de a nu i se răpi unicul lucru care îl ține în viață – inspirația: „Ia-mi lacrima, dar ochii lasă-mi, /Ia apa, dar să-mi laşi izvorul”. De altfel metafora ierbii revine ca un laitmotiv în poetica lui Grigore Vieru și a fost inscripționată și pe epitaful său: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”. Explicația acestei metafore a oferit-o însuși poetul în una dintre discuțiile referitoare la creațiile sale: „A fi simplu nu este o treabă uşoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi, în numele celor mulţi, până când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba, ce poate fi?!”.

Poezia „Sunt” face parte din lirica autoreflexivă în care elementele vegetale devin simboluri ale trăsăturilor spirituale ale eului liric. Identificarea se face cu mărul, arbore biblic sau arbore al luminii aflat în centrul universului, conform mitologiei românești, care face legătura între pământ și cer, dar și imagine arhetipală a Eului în accepție psihanalitică („Sunt pomul cel cu mere roşii,/ În vârf se leagănă luceferi.”). Identificarea se face și cu floarea – element vegetal având ca atribute fragilitatea, dar și frumusețea, fiind de data aceasta o sugestie a caracterului artistic al poetului („Sunt floarea cea în chip de liră”). Meditația dezvoltă și latura patriotică a sufletului artistului care se regăsește pe sine în simbolurile specifice țării: în religia creștină („Sunt cartea cea cu pagini sfinte./ Pe faţă preoţi o sărută”), în geografia acesteia („Sunt Prutul singur şi istoric”) sau în elementele culturale („Sunt doina, taina ei”).

Liniștea este surprinsă și în poezia „Mai sunt”, dar de data acesta nu mai anunță sfârșitul, ci echilibrul dat de nașterea operei de artă. Steaua ca inspirație divină își sparge metaforic oul pentru a revela artistului secretele univesului și ale frumosului menite a fi surprinse în creația poetică: „Îţi curge liniştea pe chip;/ Cum iese raza din găoace/ Spărgând al stelei limpezi ou,/ Şi cum se-acoperă mut apa/ De roua unui cântec nou;/ Cum cineva în aer, tainic,/ La buze duce marea blând,/ Cântând din ea ca dintr-o frunză/ De dor tăriile umplând.”

            În final amintim de poezia „Testament” ale cărei versuri reflectă menirea artistului Grigore Vieru și moștenirea spirituală pe care aceta dorește să o lase posterității de peste Prut: „Lângă doină şi izvor/ Nu-i uşor să-ţi fie dor,/ Nu-i uşor să fii curat/ Pe pământ înstrăinat./ Vă las dorul cel durut/ Şi nădejdea de la Prut./ V-am crescut, v-am ridicat,/ Mă pot duce,/ Mă pot duce împăcat.”

 

Bibliografie

 

Chevalier, Jean și Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri, Editura Artemis, București, 1994

Evseev, Ivan, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Amarcord, Timișoara, 2001