Macoviciuc Oana – Beatrice, Limba și literatura română, grad I, Școala
Gimnazială Nr.1 Bălușeni, jud. Botoșani
Grigore Vieru s-a născut pe 14 februarie 1935 în satul Pererîta, raionul
Briceni. A semnat peste 60 de cărţi de versuri pentru copii şi maturi.
Creaţiile sale au fost editate în 15 ţări. În 1990 a fost ales membru de
onoare, iar în 1993 - membru corespondent al Academiei Române. S-a stins din
viaţă la 18 ianuarie 2009 în urma unui accident rutier.
Chiar plecat să stihuiască în ceruri, el
rămâne prezent printre noi prin opera sa impresionată, orânduită în paginile a
peste zece volume.
Aruncând o succintă privire pe
creația sa lirică, cu adevărat realizezi că poetul Vieru a plâns amarul și
lupta pentru unitatea românilor, despărțiți de vicisitudinile istoriei și
orgoliile cârmuitorilor lumești; a jelit izgonirea lui Dumnezeu din mintea și
viața poporului român; a năzuit după tot ce este sfânt și curat, plămădit de
geniul neamului ce l-a odrăslit. Te impresionează să observi în creațiile sale
că ochii lui Dumnezeu veghează permanent viața – opera mâinilor Sale. Cineva
l-a întrebat odată: De unde veniți, domnule
Grigorie Vieru?. A răspuns poetul: Vin din Basarabia, unde românii sunt săraci de mângâiere. Mângâierea
noastră e Limba Română. Mângâierea noastră e iubirea. Mângâierea noastră e
credinţa în Dumnezeu. Pe toate le vedea raportate la
Cerescul Părinte și la veșnicie. Viața însăși o considera împlinită, dacă Îl ai
ca prieten pe Dumnezeu.
Prin tot ce a scris și a gândit, Grigore Vieru s-a
dovedit, incontestabil, o voce unică, de o plasticitate uluitoare, în peisajul
poeziei românești. Stihurile sale au împodobit, într-un registru ales al
limbajului poetic, stări de spirit de o rară autenticitate. Nimic nu este
țipător, îndoielnic sau iluzoriu în lirica lui Grigore Vieru.
Întrebat de un ziarist ce I-ar cere lui Dumnezeu,
scriitorul a rostit, parafrazând vorbele episcopului Dionisie Romano: Doamne, nu pedepsi România pentru păcatele fiilor ei!.
La ce păcate se referea oare stihuitorul? Cu siguranță, la cele ce țin de
împuținarea dragostei față de Dumnezeu, neam și limbă. Poetul simțea că atunci
când unui popor îi slăbește puterea de a-şi iubi şi de a-și respecta valorile,
atunci se află în declin; când viața lui se macină din pricina rătăcirilor, a
indiferentismului religios, a luptelor fratricide pentru putere, uitându-şi
credința strămoșească și istoria, atunci patria se stinge.
Marele lui model liric și moral
este Eminescu (Eminescu este izvorul;
este lacrima de foc a Universului), iar cântecul îi pare a fi sufletul
urgent al vieții omenești. Format într-o ambianță străină, el se agață de limba
maternă socotind că limba unui popor este istoria lui. Exista, pe lângă
numeroasele texte anume pentru muzica, și poeme de dragoste și de dor, care
smulg lui Tudor Gheorghe patimi melodice de o rară frumusețe, travestind
expresia lui Grigore Vieru în doine, romanțe și cantilene de profundă
emotivitate lirica.
Grigore Vieru plânge secolii de împovărare
nedreapta ai neamului, și râde solar trăind bucuriile vieții și nădejdilor de mâine.
O face cu sinceritate si emoție, cu dramatismul acestor trăiri totale ale celui
implicat în viața naționala și a umanității.
Grigore Vieru a fost, incontestabil, o
voce singulară, de o expresivitate deosebită în peisajul poeziei româneşti.
Versurile sale au ilustrat, într-un regim al excelenţei rostirii lirice, stări
de spirit de o rară autenticitate, conturate în enunţuri poetice armonioase şi
limpezi, sugestive şi sincere. Nimic strident în lirica lui Grigore Vieru,
nimic evaziv sau fals. Versurile lui se înscriu într-un program literar ce are
ca element esenţial apărarea şi ilustrarea limbii române, integritatea acesteia
într-o ţară în care s-a refuzat, decenii de-a rândul, dreptul de cetăţenie al
acestei limbi. Recursul la sentimentul patriotic autentic, starea de sinceră şi
ardentă implicare cetăţenească în destinul propriei patrii, toate acestea au
reprezentat imperative imediate ale creaţiilor sale, cărora poetul li s-a
dedicat cu dăruire, spirit al jertfei şi credinţă. Cărţile de poezie ale lui
Grigore Vieru (Numele tău, Un verde ne vede, Izvorul
şi clipa, Cel care sunt, Hristos nu are nicio vină, Rugăciune
pentru mama, Taina care mă apără etc.) rămân repere fundamentale
ale poeziei româneşti de azi. O poezie precum În limba ta ni
se prezintă ca o profesiune de credinţă a unui scriitor cetăţean, ce a aşezat
mereu, mai presus de propria fiinţă, idealurile neamului, celebrând, în versuri
înfiorate de patos, limba română, limba în care a pătimit, a scris şi a iubit:
„În aceeaşi limbă / Toată lumea plânge, / În aceeaşi limbă / Râde un pământ. /
Ci doar în limba ta / Durerea poţi s-o mângâi, / Iar bucuria / S-o preschimbi
în cânt. // În limba ta / Ţi-e dor de mama, / Şi vinul e mai vin, / Şi prânzul
e mai prânz. / Şi doar în limba ta / Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta /
Te poţi opri din plâns”.
Cred că latura de cea mai autentică
profunzime a poeziei lui Grigore Vieru este aceea a responsabilităţii civice a
scriitorului, a omului de cultură, care se simte, cu fiecare gest pe care îl
face, cu fiecare cuvânt pe care îl rosteşte, adânc răspunzător de soarta
neamului său, de destinul limbii în care s-a născut şi în care respiră. Eugen
Simion subliniază că „despre Grigore Vieru am putea spune că este ultimul poet
cu Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de
trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în
ciuda fragilităţii înfăţişării sale şi a vocii sale – moi şi stinse, menite
parcă să şoptească o rugăciune, nu să pronunţe propoziţii aspre ca vechii
profeţi – un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil. Mulţi i-au
înţeles stilul şi mesajul, alţii i-au reproşat mereu faptul că nu este un poet
postmodern. Judecată rea. Vieru nu putea fi postmodern pentru că, spune chiar
el, s-a născut şi a crescut într-o istorie imposibilă şi, când a început să
scrie, şi-a dat seama că publicul său aşteaptă altceva de la el. Ceva esenţial,
spus limpede, ceva despre suferinţele şi bucuriile naţiei sale, atâtea câte
sunt. În aceste circumstanţe, poemul «nu poate fi o zbenguiala a cuvintelor»”.
Grigore Vieru întrupează, în ansamblul
literaturii române, destinul unui scriitor cu o înzestrare spirituală de
excepţie şi, în acelaşi timp, o impecabilă conştiinţă a naţiunii sale. O
conştiinţă ce a dat seamă, de fiecare dată, de realităţile convulsive ale unei
istorii adesea vitregi, de trecutul naţiunii sale, de amprenta tragică pe care
a căpătat-o adesea limba română, amputată, interzisă, pusă sub semnul
întrebării de atâtea ori. Exemplaritatea destinului poetic al lui Grigore
Vieru este dincolo de orice îndoială. După cum e dincolo de orice îndoială
expresivitatea gravă a versurilor sale, solemnitatea muzicală a enunţurilor lirice,
armonia frazei, precum în poezia intitulată sugestiv Ars poetica:
„Merg eu dimineaţa, în frunte, / Cu spicele albe în braţe / Ale părului mamei.
/ Mergi tu după mine, iubito, / Cu spicul fierbinte la piept / Al lacrimii
tale. / Vine moartea din urmă / Cu spicele roşii în braţe / Ale sângelui meu –
/ Ea care nimic niciodată / Nu înapoiază. / Şi toţi suntem luminaţi / De-o
bucurie neînţeleasă”. Valoarea, adevărul şi reprezentativitatea poeziei lui
Grigore Vieru fac din regretatul poet o prezenţă emblematică a literaturii
române contemporane.
Bibliografie:
2. Eugen Simion, Grigore Vieru, un poet cu lira-n lacrimi,
1974;
3. Grigore Vieru, Taina care mă apără, Iași, 2008.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu