Iancu
Iuliana, Limba și literatura română, Liceul Tehnologic „Terezianum” Sibiu
Rezumat:
Lucrarea vizează modul în care poetul Grigore Vieru se întâlnește pe sine în
propria scriitură. Câmpul semantic al oglinzii acoperă o arie întinsă, îndărătul
oglinzii se pot determina emoțiile, percepțiile și nuanțele sensibilității
umane, însemnele trecutului, evocând drepturile privirii individului asupra lui
însuși. Ființa umană se construiește progresiv, antrenând conștiința unei
diferențieri în raport cu lumea exterioară și cu celălalt, devenind capabil
să-și coordoneze percepțiile exterioare cu senzațiile interioare. Extindere a
spațiului mental, oglinda ca imagine speculară capătă unitate prin identificare
a eului cu lumea și prin (auto)reprezentare a unor acțiuni simbolice.
Ca simbol al luxului aristocratic
și instrument al aparenței, oglinda reflectă imaginea de sine, fiind deopotrivă
semnul puterii și al propriei respectabilități, conturând „o nouă geografie a
corpului care face să răsară imagini necunoscute și stârnește sentimentul
pudorii și al conștiinței de sine”[1].
Privitul în oglindă presupune deopotrivă teamă, pudoare, bucurie, îngăduință,
sfidare și confirmă interdependența înlăuntru – afară: „A se vedea în oglindă,
a se identifica, cere o operație mentală prin care subiectul este capabil să se
obiectiveze, să despartă exteriorul de lăuntric, operație pe care o poate
îndeplini dacă îl recunoaște pe celălalt ca pe semenul său și dacă își poate
spune: eu sunt celălaltul celuilalt”[2]. A
vedea și a fi văzut definesc cele două comportamente ale omului în fața
oglinzii. Omul se privește în oglindă pentru a se vedea, asemenea lui Narcis,
dar acest obiect cu valențe magice îi oferă acestuia, dincolo de aparențe, o
cunoaștere a interiorității, a dublului.
Poezia lui Grigore Vieru se
constituie ca un discurs al
îndrăgostitului care trăiește bucuriile iubirii de neam, de mamă, de tot ce
îl înconjoară, în care pătrunde ca într-un joc. Eul liric pare mândru de
dorința lui de a suferi de focul dragostei, de a se jertfi pe rugul pasiunii
devastatoare ca un foc niciodată stins. Lirica sa erotică este străbătută de
gingășie, de emoție adevărată, apelând la motivul poetic al oglinzii pentru a
ilustra frumusețea ideală a iubitei: „ne uităm ca doi copii/ În oglinda stelei
vii” (Oglinda clipelor). Instrument
al cunoașterii și al iluminării, oglinda nu reflectă doar trăsăturile fizice
ale ființei adorate, ci și o atitudine interioară, sprijinind meditația omului
asupra lui însuși, dar și asupra universului.
Orice întâlnire cu celălalt se
realizează cu ajutorul oglinzii, întrucât a cunoaște înseamnă a reflecta, a
trece de la vederea sensibilă la contemplarea nevăzutului: „Ne uităm nebuni și
goi/ În oglinda stelei noi” (Oglinda
clipelor). Cuprins de un puternic sentiment de dragoste, eul poetic se
retrage în sine și suferă cumplit. Iubita pare o himeră, pe care însă o iubește
cu prețul sacrificiului de sine, invocând motivul ochilor deveniți o oglindă
menită să reflecte chipul ei. Conceptul de frumusețe feminină deține rădăcini
profunde în perspectiva poetului convins că femeia trebuie să aibă și o parte
inefabilă, care nu poate fi reflectată de oglindă, obiect incapabil să redea
esența iubitei.
Este adevărat că oglinda în care ar
trebui să privească ființa îndrăgostită este eul și mai precis ochii acestui
ins înamorat, în care se pot reflecta frumusețea și farmecul iubitei, trădând
tendința de idealizare. Se dezvăluie treptat adevărul, sinceritatea, conținutul
inimii și al conștiinței, iar faptele din trecut devin un simbol al
înțelepciunii și al cunoașterii. Veritabil ochi al sufletului, oglinda deschide
lumea celuilalt, dar reflectă și abisurile propriei ființe, fiind „un «ochi»
străin în care căutăm adevărul despre noi”[3].
Acest simbol se constituie ca o modalitate indirectă prin care poetul își
mărturisește simțămintele, iubirea fiind recognoscibilă prin intermediul
privirii care deslușește tainele inimii și percepe însemnele dragostei. Fără
identitate materială, iubita este o creatură ivită din pasiunea pură a
îndrăgostitului: „Unde-i clipa de cândva/ De-o sorbeam și ne sorbea?!” (Oglinda clipelor).
Poezia lui pare a fi povestea unui
tablou de iubire, care se transformă într-o oglindă magică ce nu reflectă pe
deplin gingășia femeii iubite. A renunța să te cunoști înseamnă a fugi de tine,
de ceilalți, de lume: „Nu am, moarte, cu tine nimic,/ Eu nici măcar nu te urăsc/
Cum te blestemă unii, vreau să zic,/ La fel cum lumina pârăsc” (Nu am, moarte, cu tine nimic). De aceea,
omul nu ar trebui să dea importanță aparenței, ci să uite de forma individuală
pentru a ajunge la cea spirituală: „Drumul spre esența imuabilă a lumii duce
prin domeniul sinelui, perceperea alcătuirii intime a obiectului este posibilă
numai prin replierea subiectului asupra propriei intimități”[4].
Cadrul natural conferă unitate individului și lumii, dar accentul cade pe
trăire și sentiment: „Tu, iarbă, tot ai mamă?/ De ai – de bună seamă:/ Atunci
când înverzești,/ De ea îți amintești” (Tu,
iarbă, tot ai mamă?).
Oglinda permite o percepție a
realului ca o sursă de lumină, ca un loc de mediere între material și
spiritual, între finit și infinit, iar universul nu mai este închis, circular
și susceptibil de a fi decodat: „Nu frica, nu teamă,/ Milă de tine mi-i,/ Că
n-ai avut niciodată mamă,/ Că n-ai avut niciodată copii” (Nu am, moarte, cu tine nimic). În oglindă se răsfrânge centrul
lumii, un model al ordinii și al organizării, cerul cu mii de stele,
macrocosmosul devenind o poartă deschisă doar inițiaților care tind spre o
realitate absolută. Umbra și privirea se intensifică, contemplația îl
transformă pe cel care (se) contemplă, iar cunoașterea de sine se contopește cu
gesturile și privirile: „Oglinda este acel punct de întâlnire în care fața vizibilă
prinde fața sa invizibilă în reversibilitatea privirii dragostei”[5]. Pare
că nu ființa umană se privește în oglindă, ci oglinda o privește pe ea și îi
dictează anumite roluri aprobate în prealabil de conștiința de sine. Totul
devine un spectacol al transparenței reciproce, în care oricine este văzut,
poate să (se) vadă, ajungând să fie un altul.
Martor fidel al fiecărui individ,
oglinda examinează sufletul celui care se oglindește, îndeamnă la depășirea
aparențelor, la căutarea unui dincolo. Spațiu al (in)adaptării sociale, glia
strămoșească îmbină contururile lumii cu limitele eului, pe care îl lasă să-și
ia chipul în stăpânire, să se vadă pe de-a-ntregul pentru a se cunoaște cu
adevărat: „Cu vorba-mi strâmbă și pripită/ Eu știu că te-am rănit spunând/ Că
mi-ai luat și grai și pită/ Și-ai năvălit pe-al meu pământ” (Scrisoare din Basarabia). Ochiul poetic
scrutează lumea, interioritatea ființei umane cu ajutorul unei oglinzi pe care
o așază în mijlocul teatrului social: „În vremea putredă și goală/ Pe mine,
frate, cum să-ți spun,/ Pe mine m-au mințit la școală/ Că-mi ești dușman, nu
frate bun” (Scrisoare din Basarabia).
Pe bună dreptate, se poate afirma că poezia lui Vieru este, în primul rând, o
tânguire, dar și o împăcare. Lumea se reflectă în sufletele pământenilor,
enormitatea pare o grămadă de negativități, deoarece „natura are un singur mod
de a ne uimi: cel de a face lucrurile la scară mare”[6].
Eul poetic își construiește propriul
adevăr, iar nemulțumirea vizează un spațiu pe care se proiectează imagini ale
sinelui: „Din Basarabia vă scriu,/ Dulci frați de dincolo de Prut./ Vă scriu
cum pot și prea târziu,/ Mi-e dor de voi și vă sărut” (Scrisoare din Basarabia). Coborârea în natură echivalează cu
regăsirea lumii, moment în care „spiritul se apropie de fapt de propria-i
identitate sau, invers, primind în sine mutiplicitatea fenomenală, nu face
decât să-și reintegreze sinele dispersat în lucruri, să se autoconfrunte sub
aparențele confruntării cu celălalt”[7]. Privirea
ca metaforă a cunoașterii desăvârșite destăinuie esența interioară, aduce
comuniunea erotică și înțelege devenirea universului, creatorul fiind conștient
că perceperea realității și a frumosului se poate realiza în primul rând prin
vedere: „Aflai că frate-mi ești, odată/ Scăpai o lacrimă-n priviri/ Ce-a fost
pe loc și arestată/ Și dusă-n ocnă la Sibiri” (Scrisoare din Basarabia).
Acest scenariu liric transfigurează
spectacolul lumii, dorința eului poetic fiind de a se despărți de societatea
umană ce asociază intimitatea cu înstrăinarea. Iubirea nu mai este nici
dăruire, nici uitare de sine, ci oglindă a unei puneri în scenă a pasiunii ce
se deschide amărăciunii și morții. Oglinda devine spațiul ce delimitează
irealul de real, fiind o poartă de trecere, de corespondență între melancolia
poveștii de iubire și natura înlăcrimată. Stările poetice sunt transferate elementelor
cadrului exterior. Textul poetic devine rotire muzicală, fiind „eminamente
deschidere spre lume și spre receptor, dar apare și ca închidere în sine,
circular, oglindă parabolică în care, deși constituit, își contemplă cu emoție
treptele devenirii”[8].
Poemele sale funcționează ca o
oglindă, în care se reflectă un alt plan al realului monoton, ceea ce ar putea
sugera sfârșitul Logosului, moartea sau agonia: „textul integrează lumea și
subiectul, se închide asupra acestora, capac al unei cripte simbolice”[9].
Textul poetic oglindește lumea reală, pe care o concurează, în timp ce eul
poetic reface la modul ritualic pregătirile propriei mortificări. Fără a fi un
martor neutru, pasiv, oglinda împrumută atributele realului, legând lumea
interioară de cea exterioară și reconstituind universul pe care îl percepe în
singurătatea lui funciară: „destinul poetic îi dictează să se uite pe sine și
să-și transforme martiriul cotidian în semnificantele diafane ale poeziei”[10]. Propria
imagine este răsfrântă în celălalt, provocând o acomodare a sinelui cu altul, o
identificare în oglinda care devine o copie fidelă a realității și a
lăuntricului. Elogiul omului viețuiește în spectacolul lumii: „scriitura nu a
putut uneori decât să mimeze
calitatea de imitatio, inclusiv sub
formele cele mai rafinate de trompe
dʼoeil”[11].
Poemele analizate conturează o
geografie a oglinzii de la stadiul de simbol poetic la cel de metaforă
textuală, prin care se dezvăluie adevărul ființării, deoarece în oglindă se
răsfrânge alt chip, dublul lăuntric al privitorului. Oglinda îngăduie ființei
să vadă ceea ce natura îi ascunde, arătându-i chipul și ochiul, fereastră a
sufletului: „O reflectare a sinelui în sine beneficiind de aceeași dezmărginire
cu bătaie metafizică – adâncirea interioară, cufundarea în apele imanenței,
comunicând cu atingerea transcendentului”[12].
În registrul poetic, oglinda deține capacitatea de a dubla imaginea, de a arăta
lucrurile ascunse, fiind semnul celor inițiați, care își asumă lumea ca „o
explozie nemediată a sinelui în cosmos precedată de o implozie, de o
concentrare mundană în spațiul interior al conștiinței”[13].
Cercetarea universului se poate înfăptui purtând o oglindă orientată dinspre
lume spre lăuntrul subiectului, iar „lumea devenea subiectivă prin expansiunea
eului, prin exteriorizarea unei interiorități năvalnice”[14].
Bibliografie
Bachelard, Gaston, Poetica spațiului (traducere de Irina
Bădescu, prefață de Mircea Martin), Pitești, Editura Paralela 45, 2005
Evseev, Ivan, Dicționar
de simboluri și arhetipuri culturale, Timișoara, Editura Amarcord, 2001
Melchior-Bonnet, Sabine, Istoria oglinzii (traducere de Luminița Brăileanu, prefață de Jean
Delumeau), București, Editura Univers, 2000
Moraru, Cristian, Ceremonia textului, București, Editura Eminescu, 1985
Moraru, Cristian, Poetica reflectării. Încercare în arheologia
mimezei, București, Editura Univers, 1990
[1] Sabine
Melchior-Bonnet, Istoria oglinzii
(traducere de Luminița Brăileanu, prefață de Jean Delumeau), București, Editura
Univers, 2000, p. 9.
[2] Ibidem, pp. 13 – 14.
[3] Ivan
Evseev, Dicționar de simboluri și
arhetipuri culturale, Timișoara, Editura Amarcord, 2001, p. 135.
[4]
Cristian Moraru, Poetica reflectării.
Încercare în arheologia mimezei, București, Editura Univers, 1990, p. 30.
[5] Sabine
Melchior-Bonnet, op. cit., p. 166.
[6] Gaston
Bachelard, Poetica spațiului
(traducere de Irina Bădescu, prefață de Mircea Martin), Pitești, Editura
Paralela 45, 2005, p. 151.
[7] Gaston
Bachelard, Poetica spațiului
(traducere de Irina Bădescu, prefață de Mircea Martin), Pitești, Editura
Paralela 45, 2005, p. 83.
[8]
Cristian Moraru, Ceremonia textului,
București, Editura Eminescu, 1985, p. 9.
[9] Ibidem, p. 13.
[10]
Cristian Moraru, Ceremonia textului, op.
cit., p. 34.
[11]
Cristian Moraru, Poetica reflectării, op.
cit., p. 101.
[12] Cristian
Moraru, Poetica reflectării, op. cit.,
p. 130.
[13] Ibidem, p. 129.
[14] Ibidem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu