Fecioru Veronica, profesor
învăţământ primar, gr. I
Şcoala Gimnazială „P. Şuşter”
Costeşti-Răchiţi, jud. Botoşani
„Scriu nu pentru că sunt poet, ci pentru că am văzut în
copilărie cum curge Prutul” zicea Grigore Vieru.
Grigore Vieru a fost,
incontestabil, o voce singulară, de o expresivitate deosebită în peisajul
poeziei româneşti. Versurile sale au ilustrat, într-un regim al excelenţei
rostirii lirice, stări de spirit de o rară autenticitate, conturate în enunţuri
poetice armonioase şi limpezi, sugestive şi sincere. Nimic strident în lirica
lui Grigore Vieru, nimic evaziv sau fals.
Născut la 14 februarie 1935 în comuna
Pererâta din raionul Briceni (fostul judeţ Hotin), comună aşezată pe malul
stâng al Prutului, la mică distanţă de Miorcanii lui Ion Pillat de pe malul
drept. După absolvirea liceului, la Lipcani, urmează cursurile Institutului
Pedagogic “Ion Creangă” din Chişinău, pe care le încheie în 1957. În acelaşi an
îi apare şi prima sa carte, Alarma, cuprinzând versuri pentru copii. Începe
Facultatea de Filologie şi Istorie, dar n-o termină, neavând mijloacele
materiale necesare. Lucrează ca redactor la revista” Nistru” a Uniunii
Scriitorilor din R.S.S. Moldovenească. Volumul de versuri ”Numele tău”, 1968 şi
cele care urmează au ecou în conştiinţa publică, remarcându-se prin simplitate,
printr-un sentimentalism răscolitor, prin nostalgia stilului de viaţă românesc,
distrus de sovietici în Basarabia.
În
1973 i se îndeplineşte dorinţa arzătoare de a vizita România: “Dacă visul unora
a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec
Prutul.” În România este primit cu dragoste, ca un erou al cauzei româneşti. Şi
în Basarabia începe să aibă o aureolă de tribun. “Păstrând proporţiile -
observă Eugen Simion - Grigore Vieru şi generaţia sa reprezintă pentru această
provincie românească năpăstuită mereu de istorie ceea ce a fost, la începutul
secolului, generaţia lui Goga pentru Transilvania.
În perioada 1987-1989 participă cu înflăcărare
şi curaj, alături de alţi intelectuali basarabeni, la bătălia pentru limba
română, care se încheie victorios prin adoptarea, la 31 august 1989, a unei
legi care consacră folosirea limbii române ca limbă oficială şi revenirea la
alfabetul latin.
După căderea comunismului în
România, Grigore Vieru trece frecvent Prutul. Încă din 1990 este ales membru de
onoare al Academiei Române şi primeşte, în continuare, numeroase alte dovezi de
preţuire: premii, distincţii, sărbătoriri oficiale, invitaţii la emisiuni TV
etc.
Poezia lui Grigore Vieru este
expresia unei sensibilităţi ieşite din comun, aproape dureroase. Criticul
literar care vrea să o analizeze simte o sfială, ca şi cum ar trebui să atingă
o rană.
Duioşia, delicateţea feminină,
dorul sfâşietor de casa părintească, adorarea mamei, apartenenţa sufletească
irevocabilă la lumea satului, tonul tânguitor le-am întâlnit şi la Serghei
Esenin. La Grigore Vieru apare, în plus, un sentiment de responsabilitate.
Poetul rus este un solitar, un fiu risipitor chinuit de nostalgia spaţiului pe
care l-a părăsit. Cine doreşte să afle ce au păţit românii din Basarabia în
perioada în care s-au aflat sub stăpânire sovietică trebuie să citească studii
de istorie. Cine doreşte însă să afle ce au simţit românii din Basarabia în
aceeaşi perioadă trebuie să citească poezia lui Grigore Vieru. În tradiţia lui
Eminescu, deşi n-are, nici pe departe, aceeaşi anvergură ca poet, Grigore Vieru
s-a situat de la început în centrul vieţii afective a comunităţii lui etnice,
dovedind un remarcabil simţ al esenţialului. Fragil, copilăros, cu vocea
zugrumată de un început de plâns, el îşi afirmă totuşi în poezie o atitudine de
bărbat, care nu-şi pierde timpul cu fleacuri. Chiar şi poeziile lui cele mai
tandru-jucăuşe sună ca un imn:
“Vârful cel mai ridicat/ E-al ierbii
creştet./ Nimeni încă n-a zburat/ Mai sus de iarbă,// Peste vârful înverzit/
Prin care, tainic,/ Urcă laptele-ndulcit/ Şi sfânt al vacii.// Cum să-nvingi?
De ce să-nvingi/ Străbunul are/ Alba rouă pe ferigi:/ Pe tine, mamă!” (Iarba).
Limba română este folosită în
poezia lui Grigore Vieru cu mare grijă, ca apa în timp de secetă. Poetul se şi
joacă uneori, dar nu cu cuvintele. Această seriozitate de artist a făcut o
puternică impresie în România, în anii ’80, când au apărut în sfârşit, şi la
Bucureşti, selecţii din poezia lui:” Izvorul şi clipa”, 1981, cele unsprezece
poeme din” Constelaţia lirei”, antologia poeţilor din R.S.S. Moldovenească,
1987, “Rădăcina de foc”, 1988 etc. Sentimentalismul răscolitor din cărţile
poetului de dincolo de Prut, modul firesc în care poezia sa făcea atingere cu
folclorul şi, mai ales, gravitatea cu care era folosită limba română creau
impresia redescoperirii adevăratei poezii.
Emoţia trăită de cititori era
intensificată de gândul că mesajul în limba română venea dintr-un fragment din
România pierdut în împrejurările celui de-al doilea război mondial şi supus
decenii la rând unei rusificări forţate. Evidenţa faptului că limba română
supravieţuise acolo, prin forţe proprii, fără nici un sprijin din partea
ţării-mamă, îi înduioşa pe mulţi până la lacrimi.
Grigore Vieru nici nu omagiază, de
altfel, direct şi declamativ “patria”. El evocă satul natal, casa “de pe
margine de Prut”, bucuriile simple ale vieţii la ţară, pe care sărăcia nu face
decât s-o înnobileze, ca o formă de asceză. Până şi necazurile de altădată îi
sunt dragi. În mod special îi place să-şi aducă aminte scene din copilărie cu
mama lui, pentru care are un cult. Nu există grandilocvenţă şi nici demagogie
în aceste evocări. Tot ceea ce povesteşte sau declară poetul ni se impune ca
sincer şi adevărat. Ideea de patrie se constituie difuz din amintiri şi trăiri
nefalsificate, neutilizate în scop propagandistic.
Aflăm, ca dintr-o scriere în
proză, că poetul locuieşte într-un oraş, la bloc, că a luat-o la el şi pe mama
lui, convingând-o să abandoneze casa din sat, că are un copil “mititel”, care i
se suie bunicii în cap etc. Toate acestea ar putea să ne plictisească, aşa cum
se întâmplă atunci când mergem la cineva în vizită şi trebuie să răsfoim, din
politeţe, un album cu fotografii de familie. Iată însă că nu ne plictisim
deloc, că, dimpotrivă, regăsim propriile noastre stări sufleteşti în
mărturisirile poetului şi că ne simţim înduioşaţi până la lacrimi. Explicaţia
constă în faptul că “albumul cu fotografii de familie” este alcătuit de un
artist foarte înzestrat, care a ştiut ce imagini să aleagă şi cum să le aşeze
în pagină. Textele sale nu sunt nici proză, nici poezie, ci proză care se
transformă în poezie, sub ochii noştri:
“Tu mă iartă, o, mă iartă,/ Casa
mea de humă, tu,/ Despre toate-am scris pe lume,/ Numai despre tine nu.// Să-ţi
trag radio şi lumină/ Ţi-am făgăduit cândva/ Şi că fi-vom împreună/ Pieptul meu
cât va sufla.// Dar prin alte case, iată,/ Eu lumina o presor,/ Alte case mă
ascultă/ Când vorbesc la difuzor.// Ţi-am luat-o şi pe mama/ Şi-aţi rămas
acuma, ia,/ Vai, nici tu în rând cu lumea/ Şi nici orăşancă ea.// Las’că vin eu
cu bătrâna/ Şi nepotu-ţi o să-l iau/ Care pe neprins de veste/ Speria-va-ţi
bezna: «Hau!»// Şi vei râde cu băiatul/ Ca doi prunci prea mititei/ Şi vei
plânge cu bătrâna/ De dor ca două femei.// Şi vei tace lung cu mine/ Cu văz
tulbur şi durut,/ Casă văduvă şi tristă/ De pe margine de Prut.” (Casa mea).
Secretul transformării prozei în
poezie rămâne un secret, al lui Grigore Vieru. Ceea ce putem spune cu siguranţă
este că nu avem de a face cu o artă naivă, cu o “expresivitate involuntară”
etc., ci cu tehnici ale simplităţii de un mare rafinament, constând în
activarea duioşiei prin umor, în cultivarea - atent dozată - a melodramei, în
personificări discrete (morale, nu fizice), care nu cad în ridicol, ca la alţi
autori de azi.
Foarte frecvente sunt poemele cu
final neaşteptat. Ideea surprinzătoare cu care se încheie asemenea poeme are
rezonanţă în conştiinţa cititorului şi nu poate fi uitată uşor:
“În aceeaşi limbă/ Toată lumea
plânge,/ În aceeaşi limbă/ Râde un pământ./ Ci doar în limba ta/ Durerea poţi
s-o mângâi,/ Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt.// În limba ta/ Ţi-e dor de
mama,/ Şi vinul e mai vin,/ Şi prânzul e mai prânz./ Şi doar în limba ta/ Poţi
râde singur,/ Şi doar în limba ta/ Te poţi opri din plâns,// Iar când nu poţi/
Nici plânge şi nici râde,/ Când nu poţi mângâia/ Şi nici cânta,/ Cu-al tău
pământ,/ Cu cerul tău în faţă,/ Tu taci atunce/ Tot în limba ta.” (În limba
ta).
Textele pe care le-am citat sunt
faimoase, ca “Moartea căprioarei” de Nicolae Labiş sau “Repetabila povară“ de
Adrian Păunescu. Ele fac parte dintre poemele-şlagăre ale lui Grigore Vieru,
şlagăre nu numai la figurat, ci şi la propriu, întrucât unele chiar au fost
puse pe muzică (de Ion Aldea Teodorovici, Iulia Ţibulschi, Mihai Dolgan, Aurel
Chiriac, Eugen Doga ş. a.).
O remarcabilă popularitate au
versurile închinate mamei. Nu este vorba de o exploatare comercială a unui
sentiment universal, ci de poeme cu adevărat frumoase, poate celei mai frumoase
care s-au scris vreodată în limba română pe această temă. Grigore Vieru ar merita
Premiul Nobel pentru poezia dragostei filiale:
“Când m-am născut, pe frunte eu/
Aveam coroană-mpărătească:/ A mamei mână părintească,/ A mamei mână
părintească.” (Mâinile mamei).
“...Iar noaptea/ Mama lucra
croitoreasă./ Cosea cămăşi de pânză/ Din cânepă scorţoasă./ Şi cântecul
maşinii,/ Sunând fără oprire,/ Fu cântecul meu de leagăn/ Şi cântecul de
trezire.” (Cântec cu acul);
“Uşoară, maică, uşoară,/ C-ai
putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ.// În priviri
cu-n fel de de teamă,/ Fericită totuşi eşti -/ Iarba ştie cum te cheamă,/
Steaua ştie ce gândeşti.” (Făptura mamei).
Nu se ştie cum, dar lui Grigore
Vieru îi stă bine să adore, să proslăvească, să idolatrizeze, chiar şi azi,
când ne aflăm sub dictatura ironiei. Unul dintre puţinele poeme cu adevărat
emoţionante din literatura noastră închinate lui Eminescu îi aparţine:
“Ştiu: cândva la miez de noapte,/ Ori
la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra cărţii Sale.// Am
s-ajung atunce, poate,/ La mijlocul ei aproape./ Ci să nu închideţi cartea/ Ca
pe recele-mi pleoape./ S-o lăsaţi aşa deschisă,/ Ca băiatul meu ori fata/ Să
citească mai departe/ Ce n-a dovedit nici tata.// Iar de n-au s-auză dânşii/ Al
străvechei slove bucium,/ Aşezaţi-mi-o ca pernă/ Cu toţi codrii ei în zbucium.
(Legământ).
Dincolo de teme - sacre sau profane -, ceea
ce conferă o frumuseţe tragică poeziei lui Grigore Vieru este conştiinţa
valorii imense a limbii. Nu contează faptul că această preţuire exacerbată se
datorează unor circumstanţe istorice; important este că ea are un efect
estetic, făcând cuvintele extrem de preţioase şi redându-le autoritatea
originară. Receptarea critică a poeziei lui Grigore Vieru este grav perturbată
de calcule politice şi prejudecăţi estetice. O impresie dezagreabilă fac
scriitorii cu nostalgii naţional-comuniste care îl pupă zgomotos pe amândoi
obrajii pe delicatul poet, făcându-l să se sufoce, şi îi recită versurile
extaziaţi, înainte de a le citi. Dar tot atât de dezolantă - şi compromiţătoare
- este atitudinea acelor critici literari, care nu se pronunţă în legătură cu
Grigore Vieru, ca să nu-şi piardă presupusul loc într-o presupusă elită intelectuală,
frigidă estetic, sau îl privesc de foarte sus, considerându-l un elegiac minor,
un tradiţionalist întârziat etc. “Consensul cu aspiraţiile naţionale - explică
de la mare altitudine Al. Cistelecan, după ce a comentat de la mică altitudine
versurile a zeci şi zeci de poeţi mediocri -, topite într-o elegie regresivă ce
găsea tot mai puţine valori de sprijin în prezent, a exaltat şi dimensiunea
valorică a operei lui Grigore Vieru, altminteri o diagramă onestă a
tradiţionalismului atât în privinţa scriiturii, cât şi a pachetului tematic.”
(Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, Buc., Alb., 2000).
Versurile
lui se înscriu într-un program literar ce are ca element esenţial apărarea şi
ilustrarea limbii române, integritatea acesteia într-o ţară în care s-a
refuzat, decenii de-a rândul, dreptul de cetăţenie al acestei limbi. Recursul
la sentimentul patriotic autentic, starea de sinceră şi ardentă implicare
cetăţenească în destinul propriei patrii, toate acestea au reprezentat
imperative imediate ale creaţiilor sale, cărora poetul li s-a dedicat cu
dăruire, spirit al jertfei şi credinţă.
Eugen Simion subliniază că „despre
Grigore Vieru am putea spune că este ultimul poet cu Basarabia în glas. Un poet
mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română, Mama
şi Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilităţii înfăţişării
sale şi a vocii sale – moi şi stinse, menite parcă să şoptească o rugăciune, nu
să pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi – un poet dârz, un cuget tare,
un spirit incoruptibil. Mulţi i-au înţeles stilul şi mesajul, alţii i-au
reproşat mereu faptul că nu este un poet postmodern. Judecată rea. Vieru nu
putea fi postmodern pentru că, spune chiar el, s-a născut şi a crescut într-o
istorie imposibilă şi, când a început să scrie, şi-a dat seama că publicul său
aşteaptă altceva de la el. Ceva esenţial, spus limpede, ceva despre suferinţele
şi bucuriile naţiei sale, atâtea câte sunt. În aceste circumstanţe, poemul «nu
poate fi o zbenguiala a cuvintelor»”.
Grigore Vieru întrupează, în
ansamblul literaturii române, destinul unui scriitor cu o înzestrare spirituală
de excepţie şi, în acelaşi timp, o impecabilă conştiinţă a naţiunii sale.
Valoarea, adevărul şi reprezentativitatea poeziei lui Grigore Vieru fac din
regretatul poet o prezenţă emblematică a literaturii române contemporane.
Bibliografie :
- www.grigorevieru.md;
- Grigore Vieru. Taina care ma apara. Iasi, Ed.
Princeps Edit. 2008;
- www.ro.wikipedia.org;
- Grigore Vieru, Acum și în veac, editura Litersa, ed.III.
- http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=235
- Revista Limba Română, nr. 1-4, anul XIX, 2009.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu