Prof. Tița Irina
Școala Gimnazială ”Nicolae Iorga” Slatina, jud. Olt,
România
,,Scriu
nu pentru că sunt poet, ci pentru că am văzut în copilărie cum curgea
Prutul”(Grigore Vieru)
Apreciat de critica literară cel mai
tipic reprezentant al orientării tradiţional-clasice în poezia postbelică,
Grigore Vieru este şi cel mai popular şi îndrăgit poet din Republica Moldova.
Poet al maturităţii şi al dragostei, al copilăriei şi plaiului natal, Vieru se impune printr-o viziune specifică,
printr-un stil particular şi o tonalitate lirică aparte, fapt pentru care
«chiar la nivelul primului contact cu poezia simţim suflul arzător al vieţii».
Grigore Vieru este un poet unic,
dotat cu un soi de fragilitate asemănătoare cu cea a firului de iarbă, care i-a
vulnerabilizat ființa până-n moarte. Memoria colectivă-l păstrează ca pe un
poet cu un cuget tare, dar „sângerând” pentru Basarabia.
„Era poetul Grigore Vieru, cunoscut
şi necunoscut, ce purta sfinţenia fiinţei, a obârşiei, a casei, a locului şi
cuprindea misterul fiinţei, obârşiei, casei, locului în metafora verdelui ce ne
vede. În arbore, pasăre, iarbă, sămânţă, sare, dimineaţă, creangă de măr erau,
mereu, şi ochii lui Dumnezeu, ca toate celelalte să caute dezbrăcarea de
noapte. Astfel, cum scria Marin Sorescu, într-o prefaţă, Grigore Vieru umbla pe
muchea muntelui din cuvinte, nepedepsit cu prăbuşit”. (Valentin Marica).
Înfățișarea sa de poet romantic,
fruntea înaltă, pletele lungi, privirea visătoare, îndreptată spre un dincolo inaccesibil oamenilor obișnuiți
fac parte dintr-un tipar fizionomic consacrat de multă vreme de istoria
literaturii. La acestea se adaugă - ca trăsături particulare – un zâmbet timid
și o fragilitate a întregii ființe, datorită cărora ne gândim la poet nu numai
cu admirație, ci și cu dorința de a-l ocroti.
S-a născut la 14 februarie 1935, în
comuna Pererâta, din raionul Briceni (fostul județ Hotin), comună așezată pe
malul stâng al Prutului, la mică distanță de Miorcanii lui Ion pillat, de pe
malul drept. După absolvirea liceului la Lipscani, urmează cursurile
Institutului Pedagogic ”Ion Creangă” din Chișinău, pe care le încheie în 1957.
În acelasș an îi apare și prima sa carte, ”Alarma”, cuprinzând versuri pentru
copii. Începe Facultatea de Filologie și Istorie, dar nu o termină, neavând
mijloacele materiale necesare. Lucrează ca redactor la revista Nistru a Uniunii
Scriitorilor din R.S.S Moldovenească. Volumul de versuri ”Numele tău”, 1968, și
cele care urmează au un ecou în conștiința publică, remarcându-se prin
simplitate, printr-un sentimentalism răscolitor, prin nostalgia stilului de
viață românesc, distrus de sovietici în Basarabia.
În 1973 i se îndeplinește dorința
arzătoare de a vizita România: ”Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în
Cosmos, eu viașa întreagă am visat să trec Prutul.” În România este primit cu
dragoste, ca aun erou al cauzei românești. Și în Basarabia începe să aibă o
aureolă de tribun. ”Păstrând proporțiile – observă Eugen Simion – Grigore Vieru
și generația sa reprezintă pentru această provincie românească năpăstuită mereu
de istorie ceea ce a fost, la ănceputul secolului, generația lui Goga pentru
Transilvania. Similitudinea de destin are și o prelungire în plan poetic. Sub
presiunea circumstanțelor, poezia se întoarce la un limbaj mai simplu și își
asumă în chip deliberat un mesianism național.”
În perioada 1987-1989 participă cu
înflăcărare și curaj alături de alți intelectuali basarabeni, la bătălia pentru
limba română, care se încheie victorios prin adoptarea, la 31 august 1989, a
unei legi care consacră folosirea limbii române ca limbă oficială și revenirea
la alfabetul latin.
După căderea comunismului în
România, Grigore Vieru trece frecvent Prutul. Încă din 1990 este ales membru de
onoare al Academiei Române și primește, în continuare, numeroase alte dovezi de
prețuire: premii, distincții, sărbătoriri oficiale, invitații la emisiuni etc.
Există însă și scriitori și critici literari care privesc cu mefiență
comuniunea lui afectivă, exhibată în mass-media, cu promotorii naționalismului
comunist în timpul lui Ceaușescu.
În ceea ce privește poezia lui
Grigore Vieru, aceasta este expresia unei sensibilități ieșite din comun,
aproape dureroase. Criticul literar care vrea să o analizeze simte o sfială, ca
și cum ar trebui să atingă o rană. Cine dorește să afle ce au pățit românii din
Basarabia în perioada în care s-au aflat sub stăpânire sovietică trebuie să
citească studii de istorie. Cine dorește însă să afle ce au simțit românii din
Basarabia în aceeași perioadă trebuie să citească poezia lui Grigore Vieru. În
tradiția lui Eminescu, deși n-are, nici pe departe, aceeași anvergură ca poet,
Grigore Vieru s-a situat de la început în centrul vieții afective a comunității
lui etnice, dovedind un remercabil simț al esențialului.
Limba română este folosită în poezia
lui Grigore Vieru cu mare grijă, ca apa în timp de secetă. Poetul se joacă
uneori, dar nu cu cuvintele. Această seriozitate de artist a făcut o puternică
impresie în România în anii 80, când au apărut, în sfârșit, și la București
selecții din poezia lui. Publicul era sătul de poezia butaforie, fabricată în
cantități industriale în scopuri propagandistice, dar și de jocul de-a poezia
practicat de o mulțime de studenți și foști studenți de la Litere care credeau
că astfel sfidează regimul. Sentimentalismul răscolitor din cărțile poetului de
dincolo de Prut, modul firesc în care poezia sa făcea atingere cu folclorul și,
mai ales, gravitatea cu care era folosită limba română creau impresia
redescoperirii adevăratei poezii. Emoția trăită de cititori era intensificată
de gândul ca mesajul în limba română venea dintr-un fragment din România
pierdut în împrejurările celui de-al doilea război mondial și supus decenii la
rând unei rusificări forțate.
După 1989 lucrurile s-au schimbat.
La reluarea legăturilor dintre cele două culturi românești despărțite de Prut –
ca de un zid al Berlinului – timp de aproape o jumătate de secol, s-a produs un
malentendu grotesc. Scriitorii din Basarabia și autorii de literatură
patriotardă din România și-au întins unii altora mâinile, primii din naivitate,
ceilalți pentru a profita de o legitimare nesperată, în condițiile în care în
România erau disprețuiți. Drept urmare, Grigore Vieru și ceilalți scriitori din
Basarabia înrudiți spiritual cu el, au pierdut o mare parte din capitalul de
stimă și simpatie de care se bucurau în România.
Grigore Vieru nu omagiază direct și
declamativ ”patria”. El evocă satul natal, casa ”de pe margine de Prut”,
bucuriile simple ale vieții la țară, pe care sărăcia nu face decât s-o
înnobileze, ca o formă de asceză. Până și necazurile de altădată îi sunt dragi.
În mod special îi place să-și aducă aminte scene din copilărie cu mama lui,
pentru care are un cult. Nu există grandilcvență și nici demagogie în aceste
evocări. Tot ceea ce povestește poetul ni se impune ca sincer și adevărat.
Ideea de patrie se constituie difuz din amintiri și trăiri nefalsificate,
neutilizate în scop propagandistic.
Textele poetului nu sunt nici proză,
nici poezie, ci proză care se transformă în poezie, sub ochii noștri: ”Tu mă
iartă, o, mă iartă,/ Casa mea de humă, tu,/ Despre toate-am scris pe lume,/
Numai despre tine nu./ Să-ți trag radio și lumină/ Ți-am făgăduit cândva/ Și că
fi-vom împreună/ Pieptul meu cât va sufla./ Dar prin alte case, iată,/ Eu
lumina o presor,/ Alte case mă ascultă/ Când vorbesc la difuzor./ Ți-am luat-o
și pe mama/ Și-ați rămas acuma, ia,/ Vai, nici tu în rând cu lumea/ Și nici
orășeancă ea./ Las' că vin eu cu bătrâna/ și nepotul o să-l iau,/ Care pe
neprins de veste/ Speria-va-ți bezna: ,, Hau!''/ Și vei râde cu băiatul/ Ca doi
prunci prea mititei/ Și vei plânge cu bătrâna/ De dor, ca două femei.” (Casa
mea).
Secretul transformării prozei în
poezie rămâne un secret – al lui Grigore Vieru. Ceea ce putem spune cu
siguranță este că nu avem de-a face cu o artă naivă, cu o ”expresivitate
involuntară”, ci cu tehnici ale simplității de un mare rafinament, constând în
activarea duioșiei prin umor, în cultivarea – atent dozată a melodramei, în
personificări discrete (morale, nu fizice), care nu cad în ridicol, ca la alți
autori de azi.
Foarte frecvente sunt poemele cu
final neașteptat. Ideea surprinzătoarea cu care se încheie asemenea poemeare
rezonanță î n conștiința cititorului și nu se poate fi uitată ușor: ”În aceeaşi
limbă/ Toată lumea plânge,/ În aceeaşi limbă/ Râde un pământ,/ Ci doar în limba
ta/ Durerea poţi s-o mângâi,/ Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt./ În limba
ta/ Ţi-e dor de mama,/ Şi vinul e mai vin,/ Şi prânzul e mai prânz./ Şi doar în
limba ta/ Poţi râde singur,/ Şi doar în limba ta/ Te poţi opri din plâns./ Iar
când nu poţi/ Nici plânge şi nici râde,/ Când nu poţi mângâia/ Şi nici cânta,/
Cu-al tău pământ,/ Cu cerul tău în faţă,/ Tu taci atunce/ Tot în limba ta.” (În
limba ta).
O remarcabilă popularitate au versurile
închinate mamei. Nu este vorba despre o exploatare comercială a unui sentiment
universal, ci de poeme cu adevărat frumoase, poate cele mai frumoase care s-au
scris vreodată în limba română pe această temă: ” Când m-am născut, pe frunte
eu/ Aveam coroană-mpărătească:/ A mamei mână părintească, / A mamei mână
părintească.” (Mâinile mamei) ; ” Uşoară maică,
uşoară,/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi
pământ!/ În priviri c-un fel de teamă,/ Fericită totuşi eşti-/ Iarba ştie cum
te cheamă,/ Steaua ştie ce gândeşti.” (Făptura mamei).
Dincolo de teme –
sacre sau profane – ceea ce conferă o frumusețe tragică poeziei lui Grigore
Vieru este conștiința valorii imense a limbii. Nu contează faptul că această
preșuire exacerbată se datorează unor circumstanțe istorice; important este că
ea are un efect estetic, făcând cuvintele extrem de prețioase și redându-le
autoritatea originară. Când citim sau ascultăm o poezie de Grigore Vieru ni se
transmite sentimentul că trebuie să acordăm o importanță maximă fiecărui
cuvânt, pentru că a fost obținut cu greu.
Poezia lui Grigore Vieru, la fel ca
piesele muzicale scrise pe versurile lui, rămân nu doar în patrimoniul
literaturii sau al muzicii din Republica Moldova, ci și în memoria tuturor românilor, pentru că Vieru a fost poetul român de
dincolo de Prut pentru care trecerea peste Podul de flori a fost cea mai mare
bucurie.
Bibliografie
1.
Alex Ștefănescu, ”Istoria literaturii române contemporane 1941-2000”, București,
2005.
2.
Constantin Parfene, Teorie şi analiză literară, Editura ştiinţifică, Bucureşti,
1993.
3.
Grigore Vieru, Scrieri alese, Literatura artistică, Chişinău, 1984.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu