Felicia Năpîrcă, profesor de limba și literatura română, gradul I,
Liceul teoretic „Dr. Mihai Ciucă” Săveni
Pentru a schimba ceva,
trebuie să luptăm în fiecare clipă, fiind
înarmaţi cu opera viereană, şi cu sufletul de copil al poetului. Tematica
poeziilor sale se apleacă asupra tuturor celor care emanau iubire, care puteau
să iubească, să transimtă sentiment. Pentru poet patria, era sufletul său, era
viaţa însăşi, de aceea a cântat despre ea mereu şi pretutindeni, aşa cum vor
arăta în ceea ce urmează. Ne vom apleca asupra câtorva aspecte din viața și
opera sa pe care, poetul le-a respectat și iubit în același timp cu îndârjire.
Poetul Grigore Vieru s-a
născut pe 14 februarie 1935, în satul Pererita de pe malul stâng al Prutului,
fostul judeţ Hotin. A debutat editorial în 1957, student fiind, cu o plachetă
de versuri pentru copii, "Alarma", apreciată de criticii literari. În
1958, Vieru a absolvit Institutul Pedagogic "Ion Creangă" din
Chişinău, Facultatea de Filologie şi Istorie. În acelaşi an, i-a apărut a doua
culegere de versuri pentru copii, "Muzicuţe", şi s-a angajat ca
redactor la revista pentru copii Scânteia Leninistă.
Aruncând
o primă privire pe creația sa lirică, cu adevărat realizezi că poetul Vieru a
plâns amarul și lupta pentru unitatea românilor, despărțiți de vrajbele
istoriei și orgoliile cârmuitorilor lumești; a jelit izgonirea lui Dumnezeu din
mintea și viața poporului român; a năzuit după tot ce este sfânt și curat,
plămădit de geniul neamului ce l-a odrăslit. Te impresionează să observi în
creațiile sale că ochii lui Dumnezeu veghează permanent viața – opera mâinilor
Sale. Întrebat odată: „De unde veniți
domnule Grigorie Vieru?” a răspuns
poetul: „Vin din Basarabia, unde românii sunt săraci de mângâiere. Mângâierea
noastră e Limba Română. Mângâierea noastră e iubirea. Mângâierea noastră e
credinţa în Dumnezeu”. Pe toate le vedea raportate la Divinitate și la veșnicie.
Viața însăși se consideră împlinită dacă îl ai ca prieten pe Dumnezeu.
Poetul,
cu liniștea-i necurmată, a rostit: „A fi simplu nu este o treabă uşoară. A fi
simplu înseamnă să mori câte puţin în fiecare zi, în numele celor mulţi, până
când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?!“
Prin tot ce a scris și a gândit, Grigore
Vieru s-a dovedit, incontestabil, o voce unică, de o creativitate uluitoare, în
peisajul poeziei românești. Versurile sale au împodobit, într-un registru ales
al limbajului poetic, stări de spirit de o rară autenticitate. Nimic nu este
țipător, îndoielnic sau iluzoriu în lirica lui Grigore Vieru. Chiar și atunci
când a ridicat glasul împotriva dușmanilor românismului, scriitorul a mustrat
cu demnitate și atitudine creștinească. Minunatele rime aduse la viață de vocea
sa inconfundabilă le vom putea încă
multă vreme auzi în arhivele mass-media.
Întrebat
de un ziarist ce I-ar cere lui Dumnezeu, scriitorul a rostit, parafrazând vorbele
episcopului Dionisie Romano: „Doamne, nu pedepsi România pentru păcatele fiilor
ei!”. La ce păcate se referea oare poetul? Cu siguranță la cel al împuținării
dragostei față de Dumnezeu, neam și limbă. Poetul simțea că atunci când unui
popor îi slăbește puterea de a-şi iubi şi de a-și respecta valorile, atunci se
află în declin; când viața lui se macină din pricina rătăcirilor, a
indiferentismului religios, a luptelor fratricide pentru putere, uitându-şi
credința strămoșească și istoria, atunci patria se stinge. Cerul țării pare,
ce-i drept, același, pământul, la fel, dar sufletul neamului parcă se spulberă.
Fără dragostea de tot ce-i curat și românesc, amintirile sfinte se șterg,
tradițiile multiseculare se uită, iar sub ochii noștri nu rămâne decât cadavrul
unui popor, alături de mormântul unei patrii.
Implicat cu adâncă simţire şi deplină
dăruie în mişcarea de redeşteptare a conştiinţei naţionale în teritoriul dintre
Prut şi Nistru, Vieru a jucat un rol esenţial în „românizarea” sentimentului naţional,
militând pentru introducerea limbii române, ca limbă oficială, şi a grafiei
latine. Ba mai mult, în acele momente de prefaceri şi şovăieli, poetul apără
imnul naţional „Deşteaptă-te, române”, propus pentru înlocuirea cu alt text, al
unui contemporan, care nu ar fi putut, desigur, să se ridice la puternicul
simţământ naţional al aceluia, imn pe care şi România îl adoptase încă din
zilele Revoluţiei din decembrie 1989. Poezia sa reţine foarte bine multe
aspecte dintr-o istorie zbuciumată. Poetul a devenit o cutie de rezonanţă a
sentimentului naţional, de aceea versurile sale au pătruns adânc în sufletul
oamenilor, cu o sinceritate şi multă căldură în mesaje memorabile, esenţiale,
urgente. Vieru e un adevărat luptător, în numele neamului său, apărătorul unei
istorii vitrege şi opresive. Căci „hăcuindu-i” harta şi doina, limba şi
drepturile istorice şi sociale, cultura şi tradiţiile, poporul este împins şi
pe calea unor „Siberii fără de sfârşit”. Destinul martiric al Basarabiei
aminteşte de mitul creștinismului în versuri irevocabile şi de muzicalităţi
clasice tulburătoare: „Doamne, cel din slăvi creştine,/ Ce păcate oare-ai
săvârşit/ Că te-au dus acolo şi pe Tine/ În Siberii fără de sfârşit.”
(Reaprindeţi candela). Sau cele 13 strofe pentru mankurţi, de o simplitate
gravă , sunând ca o acuză perpetuă şi ca un strigăt de revoltă şi tânguire: „Ei
ne hăcuiră graiul/ şi doina, şi harta!/ Ei care astăzi vânează/ «Literatura şi
Arta!» // Ei datina o spurcară/ Barbar şi sinistru!/ Ei care azi adulmecă/
Revista «Nistru!» // Ei gâtuiră prădalnic/ Biserici frumoase!/ Ei ne răstigniră
pe crucea/ Lui ‘46. // Ei ne-au mânat spre Siberia/ Cu pistolul din urmă! (…)/
Ei au dus omul la ocnă/ Pentru trei ciocălaie!…”
Impresionantă este la Grigore Vieru iubirea
valorilor culturale româneşti, între care Eminescu este suprema recunoaştere.
Poetul nostru naţional „nepereche”, expresie a unui autentic românism şi a
ideii de românitate, care a scris pagini impresionante despre istoria
Basarabiei şi despre starea de lucruri de peste Prut, devine imaginea icoană a
poeziei lui Grigore Vieru. Întocmai ca Nichita Stănescu, Vieru nutreşte faţă de
autorul „Luceafărului” un sentiment de pathos şi veneraţie, regăsind în aceasta
aspiraţia curată şi înălțătoare a simţământului naţional, dincolo de timpuri şi
conjuncturi. „A murit fratele lui Eminescu”, îşi intitula tableta-necrolog
poetul Nicolae Dabija, iar sufletul său merge să stea la sfat cu el. Se
împlinea, de fapt, prin accidentul din noaptea de 15-16 ianuarie 2009, în timp
ce se întorcea de la o manifestare omagială, acea premoniţie tulburătoare încă
din 1964, când, în revista ”Nistru”, lui Vieru îi apărea poezia Legământ,
dedicată lui Mihai Eminescu: „Ştiu: cândva, la miez de noapte, / Ori la răsărit
de Soare,/ Stinge-mi-s-ar ochii mie/ Tot deasupra cărţii Sale.” În paralel cu
această poezie de respiraţie naţională şi culturală, de românism şi românitate,
Grigore Vieru a cultivat şi lirismul de reflexivităţi grave, în care se
regăsesc teme atât de îndrăgite sufletului său înlăcrimat şi însetat de
Dreptate, de Demnitate şi Frumos, de Bine şi Adevăr. Versurile dedicate,
bunăoară, Limbii Române, în descendenţa directă a unui Alexe Mateevici rămas
curat şi nebiruit, sunt unele din cele mai frumoase scrise de Grigore Vieru e o valoare supremă a culturii,
literaturii şi mişcării de resurecţie a conştiinţei naţionale în Basarabia.
Opera sa, trecând de mult granițele impuse de vitregiile istorice, a devenit un
bun mai larg al culturii şi spiritualităţii româneşti. Nu într-un viitor prea
îndepărtat profețiile sale se vor împlini, cele două ţări româneşti din Europa
neavând, de fapt, decât o unică temelie de etnicitate exprimată printr-un
organism naţional viu, în ale cărui vene curge acelaşi sânge de autentică
românitate.
Icoană
a unui sentiment naţional atât de profund şi organic, în fixarea lui pe
elemente reale de istorie, cultură, limbă, specificitate etnică, opera lui
Grigore Vieru rămâne şi un document literar de mare valoare, vorbind atât de
direct şi semnificativ în conţinuturile sale grave şi importante, dincolo de
vremuri, cu bătaie lungă în timp şi spaţiu.
Bibliografie:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu