Grigore Vieru,  POETUL copilăriei

 

Mitoceanu Minodora-Marinela, Prof. Înv. Primar, Gradul Didactic I

Liceul cu Program Sportiv Botoșani

 

            Poezia pentru copii a lui Grigore Vieru se identifică cu bucuriile şi „nefericirile” copilăriei înseşi,  este,  cu certitudine,  mai mult decât o carte,  ea capătă proporţiile unei mari şcoli,  ale unui templu în care copiii sunt iniţiaţi în tainele cunoaşterii vieţii şi ale receptării frumosului artistic.

Nu întâmplător poezia lui a fost tradusă în 14 limbi. Poeziile pentru copii ale lui Grigore Vieru au un vădit caracter educativ. Majoritatea lor dezvăluie capacităţile de pedagog înnăscut ale artistului.

Grigore Vieru poate fi numit poet al copilului, al copilăriei, deoarece copilăria ,  așa cum este oglindită  în opera sa este una nevinovată. Ea reprezintă o lume cu lucruri complexe,  dar totodată simple. Poetul vede copilăria ca perioada de viață a omului când acesta este cel mai fericit,  cel mai bucuros. Omul este copil,  iar asta înseamnă că se bucură de orice rază de soare,  de orice picătură de ploaie. Deseori Grigore Vieru afirma că poezia pentru copii l-a salvat în vremurile tulburi ale vieții,  iar creaţia lui a adus lumină şi înţelepciune micilor cititori. Grigore Vieru aduce în literatură o deschidere sufletească extraordinară,  un univers care e numai al copilăriei,  un univers care e minune,  e taină,  e mister. De asemenea lui i se datorează un șir de volume de poezii pentru copii pe care le-a editat cu atâta drag:Alarma (1957), Muzicuțe  (1958), La fereastra cu minuni (1960), Bună ziua,  fulgilor (1961), Făt-Frumos curcubeul (1961),  Făgurași (1963),  volum de versuri,  povestiri și cântece, Mulțumim pentru pace (1963), Ceasornicul padurii (1965), Versuri (1965), Poezii de seama voastră (1967), Duminica cuvintelor (1969), Aproape (1974), Un verde ne vede (1976), Mama (1975).

Grigore Vieru a zăbovit în lumea copiilor pentru că a reușit să comunice cu neprihănitele vieţi mititele,  oferindu-le joc,  revelație și încântare. A ascuns în poeziile pentru copii toată sensibilitatea talentului său deosebit și grija de a-i învăţa limba română pe copii,  a sădit în conştiinţa micilor cititori valori general-umane,  respectul faţă de părinţi,  dragostea pentru patrie şi pentru limba maternă. Colaborarea la Abecedarul  cu Spiridon Vangheli,  un alt distins scriitor pentru copii,   arată o consacrare pentru educaţia celor mici. Dragostea pe care o port poeziei pentru copii este răzbunarea mea pe timpurile care mi-au furat copilăria. Ea este,  într-un fel,  dorința de a mă juca.”

Aplecarea cu mare interes asupra copilăriei i-a marcat creația prin sinceritatea dezarmantă,  rostirea nemascată,  respirația liberă şi cuvintele cele mai la îndemână. Poetul nu se sfieşte să-şi strige  propriile sale sentimente,  dar acest lucru nu înseamnă că poezia lui este simplistă și facilă. , , Există o ţară preafrumoasă, /  În gând te-ntorci ades la ea, /  Strigat de maica ta la masă/  Ori invitat de-o viorea./  O ţară în care grănicerii/  Sunt greieraşii cei verzii/ Și-n loc de paşaport se cere/  Să spui la vamă poezii./  Cât e de bine,  cât e de bine/  Să te joci copil mereu, /  Într-un fraged april!/  Oare cu cine,  oare cu cine/  Se juca Dumnezeu/  Când era copil?”

Se poate observa rolul pedagogic  al versurilor lui Grigore Vieru. Copilul este învățat să-și cinstească părinții,  să-și iubeasc țara,  plaiurile natale,  să prețuiască limba care,  prin forța ei,  aduce unitatea cu cei ce sunt și cu cei ce au fost… O mamă („Mama coace pâine. / Soare în ferestre / Soarele e unul / Mama una este”. „Și pe deal,  și pe vâlcele / Zboară două rândunele,  / Dar nu-s  ele rândunele,  / Ci-ale maicii mânuțele. // Când se duc pe dealul poamei,  / Să săruți mâinile mamei. / Cine mâinile-i sărută ,  / Parc merge și-i ajută.″

 Poezia lui Grigore Vieru îi învață pe copii să iubească Patria și Limba nu pentru că sunt mai bogate și mai frumoase,  ci pentru că acestea sunt ale lor. , , Am un codru,  o câmpie, / Țărișoara mea, / Am un grai ce-mi place mie, / Țărișoara mea./ Am un plai ca din poveste, / Altul mai frumos nu este, / El mi-e drag până la stele, / Și pân' dincolo de ele!” Superioritatea limbii materne e sugerată prin expresii profunde: , , Tu mă întrebi,  copile,  / Ce-i graiul,  al lui mumă,  / Cu care intri în casă,  / Ori vara pleci la buna / Lemn dulce e! Lemn tare! / Din el vioara-i scoasă / Şi leagănul şi pragul,  / Şi grinzile la casă.” („Graiul”).

Fiind întotdeauna un copil în adâncul fiinţei sale,  Grigore Vieru este,  fără îndoială,  cel mai mare poet pentru copii din literatura română şi unul dintre cei mai mari din literatura lumii. Mărturii întru susţinerea acestei afirmaţii constituie tirajele de ordinul zecilor de mii ale cărţilor de versuri pentru copii,  dintre care Albinuţa – abecedar pentru preşcolari – a ajuns la cifra de o sută de mii de exemplare,  dar şi conferirea,  în 1988,  a celei mai înalte distincţii din domeniul literaturii pentru copii – Premiul Andersen. La fel ca şi întreaga creaţie poetică viereană,  poezia sa pentru cei mici îşi are ca punct de geneză acea sfâşietoare singurătate pe care a fost nevoit s-o îndure poetul în copilărie. De fapt,  deşi se spune că cea mai frumoasă vârstă este copilăria (chiar şi în pofida tuturor intemperiilor care ar putea caracteriza-o),  această perioadă din viaţa lui Grigore Vieru,  ca şi a milioanelor de semeni de-ai săi,  nu a fost una tocmai fericită: a avut imprimată pe ea – ca urma unui fier înroşit pe pielea fragedă a unui copil – foametea şi războiul,  fenomene care,  vom vedea,  ies din timpul real şi-l însoţesc pe cel care le-a gustat amărăciunea întreaga sa viaţă. În acest sens,  Grigore Vieru spunea:Copilăria mea a fost pârjolită,  săraca de ea,  de focul războiul şi a fost umilită de urmările sale. Jocul meu principal era culesul spicelor pe mirişte în urma recoltării,  unde găseam mai mult gloanţe ruginite,  pentru că nici şobolanii nu stăteau degeaba. O muncă,  în fond,  zădarnică şi un joc destul de trist. Mă legănam pe picioare bolnăvicios,  topit de slabă nutriţie. Miriştea sub tălpile mele goale era un fel de acupunctură moldovenească,  nu mai puţin veche ca cea chineză,  dar întrecând-o ca efect curativ″.

Secolul nostru are pretenţia de a regăsi în firea literaturii o esenţializare a faptelor din întregul nostru univers,  de sublimare a originalităţii în orizontul de aşteptare al omului de azi,  atras de esenţe primordiale. Totuşi,  harul de poet sau scriitor nu se subscrie acestei idei atâta timp cât deţine seva interesului în toate vremurile şi rezistă esenţialmente în pofida unor metamorfozări conceptuale din epocă.

 

Bibliografie

 

Păunescu,  A. (2008) „Taina care mă apără!,  Editura Princeps Edit, Iași.

Țigănuș,  V. N. (2006). „Grigore Vieru iluminat de poezie”,  Chișinău,  Editura Universității din Chișinău.

Bernea,  E. (2002), „Trilogie filosofică. Adevăr și cunoaștere. În căutarea unei definiții a omului. Cultura ca idee și formă”,  Editura Dacia, Cluj-Napoca.

Vangheli,  Spiridon,  „Cu cât e muntele mai înalt,  cu atât îl bat vânturi mai mari – Un discipol al lui Orfeu!,  Editura Prut Internaţional,  Chişinău,  2005