Chiriac Mariana Viorica,
prof. înv. primar
gradul didactic I
Liceul cu Program Sportiv
Botoșani
Sunt iarbă, mai mult nu pot fi - așa se definea poetul Grigore
Vieru, maestru al cuvântullui, iubitor de plai, de limbă și de neam. A iubit
poporul român până la lacrimi și și-a consacrat întreaga sa viață copiilor,
îndrăgostiților, maturilor, lăsându-ne o operă monumentală, de o muzicalitate
și-o frumusețe rară. Poet liric, cu o sensibilitate mare dedică poezii sufletului
omenesc. Poet al mamei, al dorului și al dragostei, al baștinei, al izvorului,
al naturii – poet al lucrurilor sacre, așa e definit Grigore Vieru.
Rămas în amintirea românilor de
pe ambelor maluri ale Prutului ca poet iubitor de neam, care a
slăvit mama în poezia sa și care l-a avut
mereu ca model pe Eminescu, Grigore Vieru a avut o intensă activitatea dedicată
copiilor. Un detaliu poate mai puțin cunoscut publicului românesc e că el
este autorul versurilor din cântecele care apar în cunoscutul film „Maria
Mirabela”.
Poetul și-a dedicat scrierile în
primul rând copiilor cu suflet de înger, aceștia fiind darul cel mai de preț al
familiei. El a scris literatură pentru copii, deoarece, spunea poetul, dacă
copilul începe de mic să fie român el va fi mare român când va crește, iar în
felul acesta suma de valori a copiilor va deveni o națiune mare, pentru că
sufletul copilului este curat, românismul intrând în sufletul lui de mic, va
deveni temelia, talpa românismului veșnic și sfânt.
Tematica lui Grigore Vieru este
aparent simplă, dar foarte profundă – a scris poezii despre mamă, natură, sat,
poezii cu caracter social, abordând valorile tradițiilor românești. A ținut să
sensibilizeze caracterul cititorului, încercând să facă omul mai bun și mai
spiritual. A adus un aport considerabil la dezvoltarea limbii române și grafiei
latine pe teritoriul de azi al Republicii Moldova, pe vremuri încă inclus în
fosta Uniune Sovietică.
Aruncând o succintă privire peste
creația sa lirică, realizezi cu adevărat că poetul G. Vieru a plâns amarul și
lupta pentru unitatea românilor, despărțiți de vicisitudinile istoriei și
orgoliile cârmuitorilor lumești; a jelit izgonirea lui Dumnezeu
din mintea și viața poporului român; a
râvnit după tot ce este sfânt și curat, plămădit de geniul neamului ce l-a
odrăslit. Te sensibilizează să observi în creațiile sale că ochii lui Dumnezeu
veghează permanent viața- opera mâinilor Sale. Întrebat fiind De unde veniți, domnule Grigore Vieru?, poetul răspunde Vin din Basarabia,
unde românii sunt săraci de mângâiere. Mângâierea noastră e Limba Română.
Mângâierea noastră e iubirea. Mângâierea noastră e credința în Dumnezeu.
Toate le vedea raportate la Cerescul Părinte și la veșnicie. El
considera viața însăși împlinită, dacă îl ai ca prieten pe Dumnezeu (Toate le ierți,/Doamne
de Sus,/Cu iubire măreață,/Chiar și pe cei/Care ne-au dus,/În Siberii de
gheață”).
Prin tot ce a scris și a gândit,
Grigore Vieru s-a dovedit, incontestabil, o voce unică, de o plasticitate uluitoare,
în peisajul poeziei românești. Stihurile sale au împodobit, într-un registru
ales al limbajului poetic, stări de spirit de o rară autenticitate. Nimic nu
este țipător, îndoielnic sau iluzoriu în lirica lui Grigore Vieru. Chiar și
atunci când a ridicat glasul împotriva dușmanilor românismului, scriitorul a
mustrat cu demnitate și atitudine
creștinească.
La
întrebarea unui ziarist ,,Ce i-ar cere lui Dumnezeu”, parafrazându-l pe episcopul
Dionisie Romano: ,, Doamne, nu pedepsi România
pentru păcatele fiilor ei!” poetul sugerează
împuținarea dragostei față de Dumnezeu, neam și limbă. Vieru simte că atunci
când unui popor îi slăbește puterea de a-și iubi și de a-și respecta valorile,
atunci se află în declin; când viața lui se macină din
pricina rătăcirilor, a indiferentismului religios, a luptelor fratricide pentru
putere, uitându-și credința strămoșească și istoria, atunci patria se stinge.
Cărţile de poezie ale lui Grigore Vieru
(Numele tău, Un verde ne vede, Izvorul şi clipa, Cel
care sunt, Hristos nu are nicio vină, Rugăciune pentru
mama, Taina care mă apără etc.) rămân repere fundamentale
ale poeziei româneşti de azi. O poezie precum În limba ta ni
se prezintă ca o profesiune de credinţă a unui scriitor cetăţean, ce a aşezat
mereu, mai presus de propria fiinţă, idealurile neamului, celebrând, în versuri
înfiorate de patos, limba română, limba în care a pătimit, a scris şi a iubit: În aceeaşi limbă / Toată lumea plânge, / În
aceeaşi limbă / Râde un pământ. / Ci doar în limba ta / Durerea poţi s-o
mângâi, / Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt. // În limba ta / Ţi-e dor de
mama, / Şi vinul e mai vin, / Şi prânzul e mai prânz. / Şi doar în limba ta /
Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta / Te poţi opri din plâns.
Grigore Vieru e definit ca fiind poet al
mamei, al dorului, al baștinei, al izvorului, al naturii – poet al lucrurilor
sacre.
Grigore Vieru a fost mai mult decât un poet, a fost însuși
sufletul Basarabiei. Pentru poet dispariția fizică nu înseamnă moarte, el
trăiește prin poezia sa, prin frumosul semănat în inimile copiilor. A fost,
este și va rămâne Pilonul de rezistență al culturii naționale. Tot ce e mai
frumos astăzi poartă numele lui. Si cerul cu stelele, Si al străvechii slawe
bucium, și ochii măicuței ne sunt mai aproape, fiindcă iubesc și au o taină sus
care ne apără. A ajunge să poți să redai istoria neamului în poezie, să poți să
aperi ce-i al tău prin poezie și să crezi că ești auzit de Dumnezeu prin poezie
înseamnă să fii un poet ales. Așa a fost Grigore Vieru – poet al neamului, care
a știut cel mai bine să așeze alături cuvintele ca Grai, Mamă, Patrie, Iubire
și de aceea merită cununa recunoștinței noastre. Acest om plăpând cu suflet de
copil a trăit în limba română, ducând pe umerii săi firavi crucea neamului
nostru spre un viitor mai bun. Visul său era de a uni prin cuvânt, prin
bunătate și iubire de aproape. Astăzi visul lui pare mai aproape ca niciodată
pentru că oamenii din diferite țări, de diferite naționalități de crezuri religioase
îl pomenesc, apropiindu-se unul de celălalt, amintindu-și de omul care a locuit
la marginea unei iubiri.Am pierdut un poet pe pământ, dar avem un înger în
ceruri. Moștenirea pe care a lăsat-o în urma sa este netrecătoare și multe
generații îi vor duce dorul, mângâindu-și sufletele cu versurile lui. El a fost
poetul dragostei de viață, dragostei de țară, dragostei de neam, dragostei de
adevăr, să-l aducem copiilor și nepoților noștri ca pe un tezaur, prin care vom
rămâne și noi prin vremi, căci un popor rămâne în istorie prin valorile pe care
le creează și le păstrează cu sfințenie.
Eugen Simion subliniază că despre Grigore Vieru am putea spune că este
ultimul poet cu Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului său,
obsedat de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului. Un poet
elegiac, dar, în ciuda fragilităţii înfăţişării sale şi a vocii sale – moi şi
stinse, menite parcă să şoptească o rugăciune, nu să pronunţe propoziţii aspre
ca vechii profeţi – un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil.
Grigore Vieru a fost, este și va rămâne Pilonul de rezistență a culturii
naționale.
În aceeași limbă /Toată lumea plânge, / În aceeași limbă /
Râde un pământ, / Ci doar în limba ta / Durerea poți s-o mângâi, / Iar bucuria
/ S-o preschimbi în cânt. // În limba ta / Ți-e dor de mama, / Și vinul e mai
vin / Și prânzul e mai prânz. /Și doar în limba ta / Poți râde singur,/ Și doar
în limba ta / Te poți opri din plâns. // Iar când nu poți / Nici plânge și nici
râde,/ Când nu poți mângâia / Și nici cânta, / Cu-al tău pământ, / Cu cerul tău
în față, / Tu taci atunce / Tot în limba ta.
Surse:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_Vieru
http://www.citatepedia.ro/index.php?q=grigore+vieru
https://inesaosedlov.wordpress.com/2015/02/19/grigore-vieru-poet-al-neamului-romanesc
http://www.povesti-pentru-copii.com/poezii-pentru-copii/grigore-vieru/in-limba-ta.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu