Grigore Vieru-poet al neamului românes

 

Grigore Vieru-poet al neamului românesc

 

 

Pr. Prof. Iftodi Marian-Liviu, Religie Ortodoxă, Grad Didactic I, Școala Gimnazială Mihail Sadoveanu, Dumbrăvița, Jud. Botoșani

 

Grigore Vieru este poetul începuturilor, ființă pământeană și nepământeană deopotrivă, umedă de roua lacrimilor vărsate de-a lungul veacurilor de românii basarabeni. Sursa poeziei lui Grigore Vieru este viața în toată complexitatea ei: copilăria, bucuria tinerească, neliniștea și suferința iubirii absolute. Poezia lui este didactică, e o carte de lectură eternă: o viață de om de la naștere la moarte, transpusă în forme parabolice, uneori moale și fin, alteori aspru, retoric și povățuitor.

Poetul Grigore Vieru, maestru al cuvântului, iubitor de plai, de limbă şi de neam, a iubit poporul român până la lacrimi şi şi-a consacrat întreaga sa viaţă copiilor, îndrăgostiţilor, maturilor, lăsându-ne o operă monumentală, de o muzicalitate şi-o frumuseţe rară. Poet liric, cu o sensibilitate mare dedică poezii sufletului omenesc.

Marele român Grigore Vieru şi-a dedicat scrierile în primul rând copiilor cu suflet de înger, aceştia fiind darul cel mai de preţ al familiei. Grigore Vieru a scris literatură pentru copii deoarece, spunea poetul, dacă copilul începe de mic să fie român el va fi mare român când va creşte, iar în felul acesta suma de valori a copiilor va deveni o naţiune mare, pentru că sufletul copilului este curat, românismul intrând în sufletul lui de mic, va deveni temelia, talpa românismului veşnic şi sfânt.

Grigore Vieru e definit ca fiind poet al mamei, al dorului şi al dragostei, al baştinei, al izvorului, al naturii – poet al lucrurilor sacre. „Grigore Vieru a fost mai mult decât un poet, a fost însuşi sufletul Basarabiei. Pentru poet dispariţia fizică nu înseamnă moarte, el trăieşte prin poezia sa, prin frumosul semănat în inimile copiilor. A fost, este şi va rămâne Pilonul de rezistenţă al culturii naţionale. Tot ce e mai frumos astăzi poartă numele lui. Şi cerul cu stelele, şi al străvechii slave bucium, şi ochii măicuţei ne sunt mai aproape, fiindcă iubesc şi au o taină sus care ne apără. A ajunge să poţi să redai istoria neamului în poezie, să poţi să aperi ce-i al tău prin poezie şi să crezi că eşti auzit de Dumnezeu prin poezie înseamnă să fii un poet ales. Aşa a fost Grigore Vieru – poet al neamului, care a ştiut cel mai bine să aşeze alături cuvintele ca Grai, Mamă, Patrie, Iubire şi de aceea merită cununa recunoştinţei noastre.                                                                                     Acest om plăpând cu suflet de copil a trăit în limba română, ducând pe umerii săi firavi crucea neamului nostru spre un viitor mai bun. Visul său era de a ne uni prin cuvânt, prin bunătate şi iubire de aproape. Astăzi visul lui pare mai aproape ca niciodată pentru că oamenii din diferite ţări, de diferite naţionalităţi de crezuri religioase îl pomenesc, apropiindu-se unul de celălalt, amintindu-şi de omul care a locuit la marginea unei iubiri. Am pierdut un poet pe pământ, dar avem un înger în ceruri.  Moştenirea pe care a lăsat-o în urma sa este netrecătoare şi multe generaţii îi vor duce dorul, mângâindu-şi sufletele cu versurile lui. El a fost poetul dragostei de viaţă, dragostei de ţară, dragostei de neam, dragostei de adevăr, să-l aducem copiilor şi nepoţilor noştri ca pe un tezaur, prin care vom rămâne şi noi prin vremi, căci un popor rămâne în istorie prin valorile pe care le creează şi le păstrează cu sfinţenie” (Zaltur Victoria)

Marile teme prezente în creaţia sa: Mama, Iubirea, Copilăria, Graiul vor fi mereu actuale, fiindcă acestea izvorăsc din divinitate şi nu pot fi mişcate de nimeni şi de nimic.

Acesta este Grigore Vieru, poetul, care o viaţă de om serveşte cu dăruire poezia. Contemporan cu noi, el este şi un exponent al ideilor dominante în conştiinţa noastră naţională pe care le exprimă artistic şi le îmbogăţeşte cu sufletul său. E un poet fructuos, mereu sensibil la freamătul inimii şi la zbuciumul timpului, e poetul epocii noastre. Un cuvânt despre poetul Grigore Vieru produce emoţie, trăire firească impusă dincolo de toate ce se produc în viaţă, împreună cu alţi creatori iluştri, reprezintă o şcoală poetică, în care poezia este chiar viaţa şi sufletul omului.

Opera marelui poet ne-a menţinut demnitatea de neam, ne-a hrănit-o cu speranţă, cu adevăr şi cu puterea de a continua mereu cu fruntea sus: „ Ne-am ţinut veşnic de limba română într-un deşert aprins în care singura umbră era- umbra ecoului”- zicea poetul Grigore Vieru. Ca nimeni altul dintre contemporani, poetul stăpâneşte cuvântul adică, limba română „pe care a învăţat- o o viaţă şi a sacralizat-o. Iată ce mărturiseşte însuşi autorul: „Două lucruri în astă lume au fost zidite până la capăt: Biblia şi Limba Română”. Perfecţiunea, frumuseţea Limbii Române e lucrarea lui Dumnezeu, crede Poetul.

Secolul nostru are pretenţia de a regăsi în firea literaturii o esenţializare a faptelor din întregul nostru univers, de sublimare a originalităţii în orizontul de aşteptare al omului de azi, atras de esenţe primordiale. Totuşi, harul de poet sau scriitor nu se subscrie acestei idei atâta timp cât deţine seva interesului în toate vremurile şi rezistă esenţialmente în pofida unor metamorfozări conceptuale din epocă.

 

Bibliografie:

 

Eugen Simion, ,,Grigore Vieru, un poet cu lira-n lacrimi”, în Caiete critice, Nr.1-3, 1974

Ioana Emanuela Petrescu, „Eminescu și mutațiile poeziei românești”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989

Florentina Narcisa Boldeanu, ,,Grigore Vieru, poetul dimineții şi al bucuriei’’, în Revista Știința literară Nr.2 (25), 2012

Grigore Vieru, „Taina care mă apără”, Iaşi, Editura Princeps, 2008

Matei Călinescu, „A citi,a reciti. Către o poetica a re(lecturii)”, Editura Polirom, București, 2007

Viorica Ela Caraman, ,,Grigore Vieru și Emil Cioran în circumferința ideilor comune”, în Revista Limba Română, Nr.1- 4, 2009

Ştefan Augustin Doinaș, „Orfeu şi tentația realului”, Editura Eminescu, București, 1974

Literatura şi Arta Moldovei, Enciclopedie, Chişinău, Red. ESM., 1985