Prof.Ciubotariu Dorina,
prof.de matematică,grad didactic I,
Liceul Tehnologic”N.Bălcescu”Flămânzi
Grigore Vieru a avut permanent credinţa că adevărata sa patrie este
România, nu Republica Moldova. „ Nu am
nimic împotriva Repubicii Moldova, pe care am susţinut-o de la bun început şi o
susţin, dar nu altfel decât o treaptă spre Reîntregire”. Grigore Vieru
a trăit având în suflet credinţa şi speranţa reîntregirii. „Cred în restabilirea hotarelor strămoşeşti şi doresc această
legitimă restabilire. Pentru că, dincolo de patriotismul meu local, basarabean,
ştiu că Mioriţa s-a născut în Vrancea, că mănăstirea noastră cea mare şi adâncă
este Putna, că stâncile din Pererita mea natală, pe care le port în sufletul copilăriei
mele, nu au tăria Carpaţilor; că nu putem fi o cultură, o ştiinţă şi o istorie
naţională fără Eminescu şi Creangă (…). Cred, cu toată inima, că Reunirea cu
Ţara mamă este inevitabilă”.
Din această credinţă, din această mare inimă de român s-au născut multe
dintre creaţiile sale poetice, care ar putea fi incluse într-un capitol al
poeziei sale patriotice. De reţinut însă că nu trebuie neapărat să ne
cantonăm doar la acele poezii unde este
vorba despre Patrie, fiindcă, aşa cum era şi credinţa Poetului, „o poezie bună de dragoste, o poezie
slăvind frumuseţile naturii este şi ea o poezie patriotică”. Este
cazul poeziei „ Această ramură (dedicată lui Nichita Stănescu): „Iar părul tău înrourat /Ca busuiocul /
Sfinţeşte aerul de sus / În care-mi strig norocul”. Sau poezia „Brâncuşi”: „Se aud Carpaţii
spre seară / Cum, aplecându-se, aştern umbra / Pe masă / Curată şi răcoroasă”.
Evident, este vorba despre „Masa Tăcerii”, prin care poetul îl proiectează pe
Brâncuşi în nemurire.
Multe dintre poeziile sale s-au născut din dragostea sa fierbine
pentru tot ce este românesc, din
patriotismul fierbinte al Poetului. Aşa este şi „Legământ”, dedicată „dascălului” său de Limbă română: „ Ştiu: cândva, în miez de noapte,/
Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărţii
sale(…) / S-o lăsăm aşa deschisă,/ Ca băiatul meu ori fata / Să citească mai
departe / Ce n-a dovedi nici tata”. O altă creaţie poetică a lui
Vieru, poezia „ Eminescu ” a
devenit un fel de imn al zilelor de 15 ianuarie şi 15 iunie: „La zidirea Soarelui, se ştie / Cerul a muncit o veşnicie./ Noi,
muncimd întocmai ne-am ales / Ne-am ales cu domnul Eminescu. / Domul cel de
pasăre măiastră,/ Domnul cel de nemurirea noastră, / Eminescu”.
Mânat de acelaşi fierbinte patriotism, Grigore Vieru reuşeşte să dea o
definiţie poetică la întrebarea: ce e Patria, fără măcar să amintească acest
cuvânt, apelând la fenomenele naturii: „ Piatra este pâine caldă. / Vântul
ăsta e vin domnesc./ Şi pelinul – busuioc sălbatic” (..) „Vine ziua aurindu-mi
pâinea / Vine seara aromindu-mi vinul. / Vine mama îndulcindu-mi gândul”.
Ca în multe alte poezii, aici iubirea Patriei se confundă cu iubirea
Mamei. Într-o altă poezie, aceeaşi puternică iubire de Patrie se desprinde din
imnul închinat pământului natal: „ Pământule,/ Tu, răzbătând către adânci line!/ Atunci când bat şi
grindinile grele,/ Cu mine să te-acoperi,/ Cu mine,/ Pământ matern / Şi-al meu
până la stele” (Pământule). Acelaşi lucru îl face Poetul şi
în poezia ,, Dar mai întâi”: ,,Dar
mai întâi / să fii sămânţă./ Tunet să fii. / Ploaie să fii./ Lumină să fii./ Să
fii os / de-al fratelui tău / retezat de sabia duşmană./ Brazdă să fii./ Doină
să fii / Ca să ai dreptul / a săruta acest pământ / îndurerat /de-atâta rod”.
Poezia ne duce cu gândul la un alt mare poet al literaturii române, Lucian
Blaga, şi la minuata sa poezie „ Mirabila
sămânţă”.
În acest fel, dorul de Mamă, de satul natal, de izvor, de porumb, de
pâinea coaptă în cuptorul copilăriei sale toate se transformă şi se încheagă în
dorul de Patrie, fiindcă „ Acasă /
Patria mai liniştită este”. Această patrie, care îi va rămâne Poetului
chiar dacă se va întâmpla ca Mama să treacă în nefiinţă („Mi-a rămas Patria”) este patria cea mare, e România, pe
care o visează el. Pentru ea se roagă Grigore Vieru în ciclul întitulat „Dumnezeu şi Patria”. Acestei
Patrii reîntregite îi cere el iertare, pentru că a trăit în minciuna celor care
în 1812 „au aşezat piatră de hotar la
Prut şi au rupt biata noastră Moldovă în două”: „Cu vorba-mi strâmbă
şi pripită / Eu ştiu că te-am rănind spunând / Că mi-ai luat şi grai şi pită /
Şi-ai năvălit pe-acest pământ”/ Sau, dureros de adevărat: ,,Credeam că un noroc
e plaga,/ Un bine graiul cel sluţit,/ Citesc azi pe Arghezi, Blaga,/ Ce tare,
Doamne-am fost minţiţi!”
Evident, Grigore Vieru a abordat constant câteva teme esenţiale: mama,
patria, graiul, iubirea, războiul, copilăria, artistul şi creaţia. Prutul, acea „apă-n ștreang", des
invocat în poeziile sale, devine adesea un laitmotiv al invocărilor lirice:
„De-ai curge, Prutule,/ De-ai curge pe Mureș,/ Ca liber să pot asculta,/
Cântecul nostru,/ Cântecul neamului meu"; „Mi-au îngrădit Prutul,/ Prin
urmare mi-au luat dreptul/ De a-l cânta,/ Am ieșit la mare/ Numai prin lacrima
ta". De aici, de la Prutul despărțitor de frați, pleca și adorația pentru
poemul marelui lui prieten Adrian Păunescu, „Maluri la Prut", pe care-l
pomenea și din care recita deseori: „Curge Prutul între țări române,/ I s-aude
plângerea-n Carpați,/ Olt și Mureș sar ca să-l îngâne,/ Jiu și Nistru voi ce
așteptați?/ Și din cer întregul loc arată/ Ca un Rai însângerat la brâu,/ Vino,
frate, să legăm odată,/ Malurile tragicului râu". Încântat de frumoasa
limbă românească, vechea noastră limbă strămoșească, recitea Grigore Vieru,
tulburat, versul păunescian „Ca un Rai însângerat la brâu", ca o dureroasă
redeschidere de rană veche, rană a trăirilor trecute, revenite în memoria
întoarcerilor în timp.
Vrăjit de limba noastră cea
română, „poamă poetică ispititoare", în poezia lirică a unui neam, prin
acea „strigare de sine", printr-o abordare cu tentă mesianică, prin
veridicitate și autenticitate, Grigore Vieru ne-a lăsat drept moștenire, în
„locul unde patria vine/ Să-și încălzească făptura", acele poezii
antologice, precum „În limba ta", „Formular", „Nu am, moarte, cu tine
nimic", „La mănăstirea Căpriana", „Pădure, verde, pădure", din
cărți precum „Strigat-am către tine", „Hristos nu are nicio vină", „Rădăcina
de foc", „Alarma", „Izvorul și clipa", „Taina care mă
apără", în care subtextul, prin concentrația ideatică și imagistică, și
fiecare rând devin metaforă. Doar două exemplificări sunt în măsură să facă
dovada unei susțineri: „Bate un clopot/
Al Învierii și-al Bunei Vestiri,/ Vine din cer un șopot,/ Vine un șopot/ Și mă
ridică din mari pustiiri" („La mănăstirea Căpriana"); „Nimeni nu mai
poate muta/ Pământul în cer/ Poate că numai privighetoarea,/ Poate că numai
cântecul ei,/ Dar i s-a tăiat limba,/ Nimeni n-o mai aude, nimeni/ N-o mai aude
cum cântă/ Pe crucea bisericii" („Privighetoarea pe cruce").
Ilustră figură a culturii noastre, Grigore Vieru reușește să ne convingă
că până și tăcerea cântă în poeziile lui, creații ce se constituie în tot
atâtea durabile amprente ale spiritualității românești.
Dacă se spune că, față de înaintemergători, urmașii trebuie să
dovedească respect și recunoștință, atunci Grigore Vieru, care exclama: „Ca să
fii român, trebuie să poți!", a fost, fără îndoială, un mare Poet și un Om
deosebit.
Recunoștința noastră-i veșnică! Orfeul basarabean de peste Prut, cel
care a cântat mereu „Trei culori și-o singură ființă/ Românească", a fost,
și rămâne prin creația lui, prin dragostea față de „Limba noastră cea
română", printre acei „poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de
miere"!
Bibliografie:
1. Mihai Cimpoi, Întoarcerea la izvoare,
Literatura artistică, Chişinău, 1985.
2. Constantin Şchiopu, Metodica predării
literaturii române, Chişinău, 2009.
3. Constantin Parfene, Teorie şi analiză
literară, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1993.
4. Grigore Vieru, Scrieri alese,
Literatura artistică, Chişinău, 1984.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu