Mihai Elisabeta-Victorița, profesor învățământ primar, grad
didactic I, Școala Gimnazială”Alexandru Moruzi” Pechea
Viaţa literară românească cunoaşte după
1989 un fenomen aproape paradoxal: „bătălia pentru Eminescu” – mai exact
bătălia pentru un mit statornicit ca
atare de G. Călinescu determinată de cei
care au creat „cazul Eminescu” („Dilema”,1998). Când se credea că totul este
aşezat pentru totdeauna şi că nimic nou nu mai poate surprinde în ceea ce
priveşte viaţa şi opera poetului naţional, apar nenumărate surprize
editoriale[1], se nasc polemici aproape interminabile care par să fi împărţit
scriitorimea română în două tabere aparent ireconciliabile, ambele
nedemonstrând altceva în ultimă instanţă decât că Eminescu este viu,
mai actual ca oricând, se află printre noi, sintetizând nu numai geniul
poporului român, ci însăşi conştiinţa, esenţa sufletului lui, argumentând o
dată în plus că fiind „atât de român încât este universal” (M.Dragomirescu).
Este pus în valoare astfel realitatea că
recuperarea lui Eminescu constituie un proces ce nu s-a terminat, că
posteritatea lui rămâne o perenă, fascinantă provocare. În această „bătălie”
s-au înscris şi scriitorii români de dincolo de Prut care au avut de întâmpinat
în plus contestatarii din interior („Flux”),
luând atitudine, editându-l în seriile de Opere (editurile Litera, Cartier, Gunivas),
îngrijite de eminescologi renumiţi şi apărând cu noi şi primenite exegeze
(Mihai Cimpoi).
Modelul Eminescu a
funcţionat altfel în Basarabia de-a lungul istoriei sale zbuciumate fiind văzut
nu numai sub aspectul de inegalabil poet
naţional ci şi de autentic patriot, cu o înaltă conştiinţă morală, onestitate
şi sensibilitate, apărător al ideii de românism şi al acestei provincii
istorice româneşti greu încercate, deşi la
moştenirea publicistică eminesciană accesul a fost foarte târziu. În
condiţiile vitrege în care multă vreme (până spre sfârşitul anilor 50) nu s-a
editat nicio carte în limba română, folclorul poetic românesc păstrat pe cale
orală a suplinind în mare această lipsă, Eminescu, descoperit
cu întârziere de generaţia şaizecistă, a fost asumat şi identificat cu
însăşi limba română. În percepţia majorităţii românilor basarabeni, imaginea
geniului tutelar este suprapusă peste cea a lui Iisus, prin forţa sacrificiului
ce exprimă însuşi destinul tragic al acestui ţinut. Se ştie că problema
Basarabiei a reprezentat o constantă în activitatea jurnalistică a lui
Eminescu, publicistul genial care a fost neputând rămâne indiferent la o
chestiune atât de delicată şi dureroasă, cu atât mai mult
Din „copacul
Eminescu” (Lucian Blaga) a răsărit şi Grigore Vieru, ca o necesitate istorică a
continuării luptei în noul context creat, deschizînd larg uşile unei mişcări de
renaştere culturală timid manifestate până atunci, iar alături de el alţi
uluitori poeţi şi patrioţi basarabeni
mai ales din mai tânăra generaţie (Nicolae Dabija, Ion Hadârcă, Leonida
Lari, Iulian Filip, Vasile Romanciuc, Andrei Strâmbeanu, Doina şi Ion Aldea
Teodorovici, Andrei Vartic ş.a.), refăcînd astfel legătura cu perioada
interbelică a literaturii române privite
ca întreg. Purtând în inimă pe Eminescu şi Tricolorul românesc, Grigore
Vieru a fost „vîrful de lance” al luptei scriitorimii, intelectualităţii
basarabene pentru limbă, istorie şi neam, deşi el însuşi recunoaşte că istoria
i-a dictat aceasta („Eu nu sunt un luptător. M-a urcat pe baricade durerea din sufletul
meu şi nevoile. Eu sunt o fire mai mult dramatică…”). Taxaţi nemilos după 1989
de „elitiştii” de la Bucureşti dar şi de emulii lor din interiorul tinerei republici („paşoptişti”,
etc), el şi confraţii de-aceeaşi simţire
şi-au asumat că pe o necesitate istorică misiunea de „poeţi ai cetăţii”. Lor şi miilor de actori mai puţin cunoscuţi,
care au înţeles că trebuie să se
înroleze în marea bătălie, precum modelul lor Eminescu, li se datorează
renaşterea basarabeană de după acest an
de hotar. Cel care l-a readus pe Eminescu în spaţiul public basarabean într-o
perioadă de cruntă sovietizare şi „moldovenizare”, a fost Grigore Vieru, poemul
său Legământ (1964) reprezentând un altfel de imn naţional, delimitând
începutul acestui proces de regăsire
prin geniul tutelar şi limba română.
Profesiunea de credinţă a lui Eminescu („Dumnezeul geniului m-a sorbit din
popor cum soarbe un nor de aur din marea de amar”) a lucrat astfel şi asupra să, Grigore Vieru fiind astăzi un poet-simbol
al Basarabiei, cel mai mare şi mai
iubit poet co
A trăit în
simplitate, iubit de cei mulţi, urât de cei puţini la suflet, asemeni lui
Eminescu, şi a plecat, dintrodată, la marea întâlnire, chemat de acesta,
biografia şi opera să, primul şi cel din urmă drum, întâlnindu-se cu forţă de
destin în aura genialităţii celui care i-a alungat sentimentul de exilat în propria limbă, luminându-i
drumul. A plecat la întâlnirea cu Eminescu scriindu-şi din timp şi
epitaful („Sunt iarbă şi mai mult nu pot fi”), dând , din vreme, şi explicaţiile
acestuia („ A fi simplu nu e treabă uşoară. Afi simplu înseamnă să mori câte
puţîn în fiecare zi, în numele celor mulţi, până te preschimbi în iarbă. Iar
mai simplu că iarba ce poate fi?”). Supranumit „un Eminescu al Basarabiei”, în
fapt un nou Eminescu al tuturor românilor,
marele poet al Basarabiei şi al întregii literaturi române contemporane
„nu place celor cărora nu le place nici Eminescu şi place tuturor celor care-l
iubesc pe Eminescu” – afirmă prietenul său Andrei Strâmbeanu. S-a aşezat lângă
Eminescu, în spaţiul rarefiat rezervat spiritelor înalte, aşa cum la Iaşi, în
Grădina Copou, bustul lui se odihneşte aproape de cel al „poetului nepereche”
întru eternitate, că într-o împreunare metaforică în Ruga lui Brâncuşi pentru
un destin mai bun românesc. „Dacă există
o veşnicie românească, această veşnicie ar trebui să se numească Vieru, fiindcă
ea ne cuprinde pe toţi.”- scria Ion Miloş la dispariţia fulgerătoare a
prietenului său. Mitizat încă din timpul vieţii, Grigore Vieru s-a
„judecat”singur, cu aceeaşi luciditate şi onestitate care i-a caracterizat
întreaga viaţă, pentru posteritate („Nu
sunt un mare poet. Nu harul ci lacrima mea e mare).
Catinca Agache. Receptarea lui Eminescu după
1989, 2011
Grigore
Vieru.Testament/ Limba Română, oastea noastră naţională, 30 august/ 7
septembrie 2007, Academia de Ştiinţe a
Republicii Moldova
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu