Bârzoi
Gina-Emanuela, prof. Limba română, grad didactic I, Școala Gimnazială Ștefan cel Mare, Botoșani
Grigore Vieru
reprezintă pentru spaţiul său ceea ce a reprezentat Goga pentru Transilvania de
la începutul secolului trecut, devenind de mulţi ani „un simbol al încercării
de renaștere spirituală și naţională în Basarabia postbelică”. În acest sens,
„sub presiunea circumstanţelor, poezia se întoarce la un limbaj mai simplu și
își asumă în chip deliberat un mesianism naţional pe care, în condiţii normale,
lirismul pur îl evită”. Ca atare, Vieru (dar și cei din generaţia sa)
cultivă teme tradiţionale și recurge la „formule lirice mai accesibile, voind
astfel să ajungă la inima unor oameni ţinuţi, de regulă, departe de
rafinamentele poeziei moderne”. El cuprinde într-o lacrimă o mirifică ţară
imaginară, având ca elemente satul, izvorul, dealul, piatra, pelinul,
busuiocul, inima, focul, izvorul, lacrima, glia, pomul, frunza, steaua, spicul,
pământul, macul, lumina, sarea ș.a. – o patrie având în centru permanentul și
complexul simbol al mamei și cultul neclintit al lui Eminescu. Dar Grigore
Vieru nu este numai un poet al „pătimirii” basarabene. Opera sa prezintă și trăsături moderne, nu
doar tradiţionale, iar poezia transcende adesea naţionalul, ceea ce-i
conferă universalitate ca mod de a fi. Se cunoaște, de asemenea, faptul că a
scris excelente versuri/cântece pentru copii, care – după modelul lui Arghezi –
au și rol educativ. Și-a încercat
talentul și înscrierile cu caracter moralistic, scoţând la iveală niște
izbutite „poeme din bătrâni” – adevărate pilule meditative.
„Grigore
Vieru este un mare şi adevărat poet, el transfigurează natura gândirii în
natura naturii, ne împrimăvărează cu o toamnă de aur, cartea lui de inimă
pulsează şi îmi influenţează versul plin de dor, de curată şi pură limpezire”,
spunea atât de frumos Nichita Stănescu. "Un poet care și-a asumat greul
unui grai trecându-1 prin inima sa și, încărcat de răbdare, înțelepciune și
nouă frumusețe, îl intoarce semenilor săi care-și deschid de bunăvoie inima
să-l primească, pentru a-și duce mai demn, pe mai departe viața în spiritul
dreptății, al iubirii ce covârșește și poate birui totul, al credincioșiei față
de cele nepieritoare și al nădăjduirii ce nu poate da greș, un asemenea poet
rămâne-va «suflet în sufletul neamului său». O astfel de întruchipare
exceptțională este acest poet, acest om cât o lacrimă în rostogol pe obrazul
planetei.” (Eugen Simion). Poezia lui Grigore
Vieru începe dincolo de cuvinte. Rezonanţele acestor sfieli strălucitoare,
şoaptele sale, înălţate la cer ca sufletele martirilor, se interferează cu
muzica sferelor: “Limba română a fost folosită întotdeauna de Grigore Vieru cu mare grijă,
ca apa în timp de secetă. Noi, în partea dreaptă a Prutului, puteam fi
risipitori cu ea, o aveam oricând la dispoziție, ca pe un bun comun.”(Alex
Ștefănescu).
Şi e atâta linişte ca
la începutul lumii. Pentru Grigore Vieru întâi a fost tăcerea sau, mai degrabă,
tăcerea semănând cuvinte, ea este starea diafană a levitaţiei, poarta prin care
sufletul lumii pătrunde în oasele sale şi le transformă în fluiere cosmice.
Calea până la momentul transei lirice urmează un ritual apropiat celui
eminescian, prin puritatea trăirii şi prin hieratismul unui limbaj fără
adstrat. Grigore Vieru se apropie de cuvinte cu timiditate romantică, întâi se
petrece ritualul abluţiunii cu tăcerea: “Îmi curge, mamă,/ însingurarea pe
trup/ ca apa pe stânci/ ca miezul de noapte/ pe zidul unei cetăţi; “, apoi,
începe, în şoaptă, oficiul orfic al verbului: “Din ceasul acesta,/ de rouă mi-e
sufletul –/ şi trupul la fel”. Poetul descoperă latura comprehensiunii versului
său, vieţii sale, cuvântului rostit: „De ce taci, Soare?/ Spune ceva!/ Nu e de
aur tăcerea./ De sânge-i.” Este polemica dintre inspiraţie şi scriere, dintre
gând şi perceperea lui de alţii: „Măream tăcerea/ Până când în căpița de paie/
Auzeam cum respiră spionii...”.
Iubita se-nvăluie şi ea
în tăcere ”Iubește-mă.
Ori nici nu mă iubi./ Dar lângă tine vorba n-are rost”, dragostea, în această
ataraxie cosmică, devine comunicarea între două tăceri „E-o linişte iubirea?”,
între două abisuri legate printr-un râu subteran: “Şi-ascult pe malul de nisip/
Cum lin, ca stelele pe munte,/ Îţi curge liniştea pe chip”. Poemul ”Această
ramură” este vizibil influenţat de viziunea lilială, subtilă, delicată din
poemele de dragoste ale lui Nichita Stănescu, căruia îi şi este dedicat: „Mai
mult, frumoaso,/ Ce-aş putea să-ţi cer -/ Ce-mi dărui tu puţin e?!/ O, dacă-s
pasăre, -/ Sub cer/ Suflarea ta mă ţine!/ Iar părul tău înrourat/ Ca busuiocul/
Sfinţeşte aerul de sus/ În care-mi strig norocul./ Ca frunzele din cer/ Cobor/
genele tale, sfânto,/ Sărutând pasărea în zbor/ Şi locul unde cântă./ În glasul
tău/ De peste ani/ Aud străvechile porunci./ Şi-mi presur rana cu pământ:/ Cu
ale tale urme dulci.“. Tristeţea, nostalgia, regretul sunt prezente în poezia
de dragoste: ”E-o linişte iubirea?/ Mi-s pletele
albite.”.
Alături de mamă și
copilărie, poetul a trăit cu deplinătatea ființei sale întru graiul matern,
pentru casa părintească, pentru sat. În concepția lui Grigore Vieru adevărata
dragoste față de valorile eterne, față de limbă, față de țară, față de pământul
strămoșesc, nu este dictată sau forțată, ci este cugetată, simțită și resimțită
în profunzime. Pentru poet, ”Graiul strămoșesc este jăratecul din vatră care
mocnește”, iar el își asumă răspunderea de a depune toată osteneala să nu se
stingă, graiul matern, simbolic, ia ființă din soare; ”Locul de baștină” este
ecoul dragostei de neam, este tezaurul valorilor strămoșești, este lupta
noastră pentru suveranitate - patria este ființa noastră; ”Casa părintească”
este simbol al mamei, copilăriei, alintegrării, al căldurii, al Patriei; Satul
i-a fost primul învățător, care l-a învățat ce e dorul de părinți, de țară, de
câmpie; Prutul este ca un membru al familiei sale, ca un martor bătrân la toate
necazurile străbunilor săi, este leagănul frăției. Mama, izvor de viaţă „Mama
mea viaţa-ntreagă,/ Stând la masă, ea şi eu,/ Se aşază între mine/ Şi Preabunul
Dumnezeu.”, lege mare şi tainică, ocupă miezul liniştii: “Apropie-mă liniştii
ce eşti”. Urma poetului este
copilăria sa, dificilă, dar e timpul când ţine coroana mâinii mamei, numai
privind în urmă firea artistică poetizează despărţirea de satul natal, de mamă:
”Tăcută/ Ești, draga mea mamă,/ Tăcută...”. El
cuprinde într-o lacrimă o mirifică ţară imaginară „Măicuţa mea: grădină/
Cu flori, cu nuci şi mere”, având ca elemente satul, izvorul, dealul, piatra,
pelinul, busuiocul, o patrie având în centru permanentul și complexul simbol al
mamei ”Iar buzele tale sunt, mamă,/ O rană tăcută mereu” și cultul neclintit
al lui Eminescu: ”Ne-am ales cu domnul Eminescu,/ Domnul cel de pasăre
măiastră,/ Domnul cel de nemurirea noastră -/ Eminescu”.
Pe măsura apropierii de
tainele firii, emoţiile devin tot mai incomunicabile, cuvintele volatile,
poetul alunecând spre necuvânt, prin rotocoale rituale, magice, ca un fluture
fascinat de lumina tăcerii: “Ah, tot mai liniştit mi-e verbul/ Şi dragostea şi
a mea viaţă”. Singurătatea constă şi în asumarea responsabilităţii
cuvântului. Poetul nu acceptă cuvântul fals, sensul este prerogativa lui. De
aceea, în spectrul artei ar vrea să încapă tot, dar prin cuvânt trăieşte şi
reacţia propriilor acţiuni. Holocaustul spiritual
nu poate sfârşi decât în stingerea cuvintelor: “ Iar când nu poţi/ Nici plânge
şi nici râde,/ Când nu poţi mângâia/ Şi nici cânta / Cu-al tău pământ/ Cu cerul
tău în faţă/ Tu taci atunci”. Atitudinea creează un raport dintre
gândire – cuvânt – univers. Sunt consemnate ambele ipostaze de a rosti – a
recepta. Metafora „ulciorul inimii şi-al minţii” determină împăcarea
senzaţiilor cu raţiunea. Emoţia şi gândul nu devin antitetice, sunt chemate să
lucreze în comun pentru cunoaşterea firii ontologice.
Moartea
începe tot prin tăcere: “Să mori cu liniştea pe faţă / În lina ta lumină”. Perceperea
vizuală are efecte melodice, senzitivul devine perceput şi prin atingere:
„Lacrima: piatră funerară/ Pe mormântul ochiului meu.” Totul ţine de
profunzimea percepţiei în care nu acceptă moartea, urâtul, indiferenţa. Grigore Vieru stă de vorbă cu moartea ca şi cum
ar fi o leliţă, demnă de compătimire pentru condiţia ei ingrată de a nu avea
copii şi mamă: „Nu frică, nu teamă –/ Milă de tine mi-i,/
Că n-ai avut niciodată mamă,/ Că n-ai avut niciodată copii”. Superioritatea
poetului în faţa morţii stă în aceea că are vatră şi câmp cu ciocârlii unde să
poată iubi şi muri, pe când moartea este condamnată singurătăţii veşnice:
„Mare eşti, moarte,/ Dar singură, tu./ Eu am vatră unde iubi,/ Tu nu, tu nu.” Perceperea
morţii este raportată la două viziuni în creaţia lui Grigore Vieru: la cea
orfică şi la cea creştină. Poetul le îmbină elucidând importanţa păstrării
sacrului arhetipal şi dragostea creştină: ”Respectăm
moartea,/ Pentru că nu este/ Mincinoasă ca viaţa..”
Citindu-l pe Grigore
Vieru putem afirma că tăcerea simbolizează generalul care trimite spre lume
misterul, poetul reprezentând
individualul înălţându-se spre cerul tăcerii cuvintelor, din împletirea
determinaţiilor emanate de aceste entităţi născându-se poezia. Tăcerea vieriană
devine complementară celei brâncuşiene, viaţa trece în moarte prin tăcere,
moartea revine la viaţă prin tăcere: “Şi viaţa şi moartea, la fel ca şi
materia, se cufundă, în ultim, într-o formă unică (tăcerea). Căci totul se
scurge în vasul tăcerii (la Brâncuşi): “Există o pasăre singură,/ Există o
pasăre,/ care cântă sus până când/ Mamă devine şi piere/ Există, o, nişte pui/
Care ţipă sus până când/ Mama le-nvie”.
Citind poezia lui
Grigore Vieru, ni-l închipuim pe poet înveşmântat în alb ”Merg eu dimineaţa, în
frunte,/ Cu spicele albe în braţe”. În cazul lui
frumosul nu poate fi constituit din falsitate, moarte, despărţire. Arta are
funcţia de a crea, dar nu de a opri veriga frumosului într-un apogeu. Fericirea
constă în eliberare ”Sunt fericit/ Că n-am cântat
păunii./ Cântat-am mărul înflorit”, în perceperea sublimului
”Şi toţi suntem luminaţi/ De-o bucurie neînţeleasă.” , în a crea din esenţele lumii
primordiale, ce îmbină cuvântul, fapta şi gândul, unde materia foloseşte
spiritului: ”Am cunoscut durerea,/
Nu am ce mai cunoaşte.”.
Trei simboluri
majore domină lirica lui Grigore Vieru: patria, mama şi limba română. Ele sunt
sinonime. Putem înlocui oricând, în orice poezie a lui Grigore Vieru aceste
cuvinte, unele cu altele şi vom obţine acelaşi lucru. Patria e mamă şi e limba
română. Cât despre valoarea poeziei patriotice scrise de el, putem să cităm in
extenso dintr-o prelegere aparţinându-i lui Eugeniu Coșeriu, care avea profunde
cunoștinţe de estetică: „Despre moldoveni s-a spus că fac literatură, poezie
patriotică, un fel de poezie depășită, că nu sunt destul de moderni și că nu
sunt cosmopoliţi, confundându-se, între altele, cosmopolitismul cu
universalitatea. Cu dreptate însă, intelectualii moldoveni și-au făcut datoria
către poporul lor, către comunitatea lor și s-a vădit în ultimii ani că acolo
au fost și sunt conștiinţa naţiunii”: „O, neamule, tu,/ adunat grămăjoară,/ ai putea să încapi/
într-o singură icoană”.
Vocea ficțională trăieşte ipostazele
omului cu iubirea telurică şi cea de artist, dar adună în emoţiile sale de
iubire pentru oameni, pentru Dumnezeu, pentru frumos, pentru patrie, pentru
neam, pentru sacrul matern. La Grigore Vieru dragostea îşi ia aripile din
cântecul pentru femeia-mamă, femeia-iubită, sacrificiul iubirii constă în
verificarea iubirii. În poezia lui
Grigore Vieru întâlnim misterul cosmic: ”Trebuia să primesc o veste/ Care mi-ar
fi mângâiat viața”,, taina, natura în plenitudinea ei,
creanga de măr, floarea-soarelui, liliacul, în
„fireasca ordine”, dar şi o dimensiune morală care ordonează: ”Cu biciul
legii strâmbate,/ Cu lanţul poruncitoarelor strigăte!/ Ridică-te! Ridică-te!
Ridică-te!”. Această dimensiune morală e
pregnantă mai ales în poezia oracular-mesianică, în poezia de strigăt
existenţial: ” Sculaţi-vă, sculaţi-vă, sculaţi-vă/ Din somnul cel de
moarte!/ Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă/ Prin limbă şi prin carte!”.
Altfel, poetul a devenit un tribun în apărarea
limbii române şi a fiinţei româneşti.
Poetul trăieşte acut sentimentul de
autosacrificare în numele poeziei: ”Din cauza durerii/ Firescul dor al limbii/
Îl preamăresc și-l cânt”. Grigore
Vieru reuşește să exprime cel mai convingător ce înseamnă pentru un român limba
lui maternă: „În aceeaşi limbă/ Toată lumea plânge,/ În aceeaşi limbă/ Râde un
pământ./Ci doar în limba ta/ Durerea poţi să o mângâi,/ Iar bucuria/ S-o
preschimbi în cânt./ În limba ta/ Ţi-e dor de mama/ Şi vinul este mai vin/ Şi
prânzul este mai prânz./ Şi doar în limba ta/ Poţi râde singur,/ Şi doar în
limba ta/ Te poţi opri din plâns./ Iar când nu poţi/ Nici plânge şi nici râde,/
Când nu poţi mângâia/ Şi nici cânta,/ Cu al tău pământ/ Cu cerul tău în faţă, /
Tu taci atuncea/ Tot în limba ta."
Referinţe bibliografice:
Corbu, Daniel. Itinerar bibliografic. În:
Grigore Vieru. Taina care mă apără. Ediţie realizată de Grigore
Vieru şi Daniel Corbu. Iaşi: Princeps, 2008.
Doinaș, Ştefan Augustin. Orfeu şi tentaţia
realului. Bucureşti: Eminescu, 1971.
Gruia, Lucian. Grigore Vieru, Rădăcina de foc.
Poeme, confesiuni, Editura
Univers, București, 1988, p. 339)
Lateș, George. Punctul genezic. Iaşi:
Junimea, 2002.
Manolescu, Nicolae. Istoria
critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura
Paralela45, Pitești, 2008, p. 1401
Noica, Constantin. Sentimentul românesc al ființei, Ed.
Eminescu, Bucureşti, 1978
Simion, Eugen. Scriitorii români de azi.
Vol. III. Bucureşti. Chişinău: David / Litera, 1998.
Sorescu, Marin. În: Discipol al lui Orfeu.
Ediţie îngrijită de Raisa Vieru. Chişinău: Prut Internaţional, 2005.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu