Prof.
ȚIFREA RODICA-FLORINA
ȘCOALA
GIMNAZIALĂ AUREL VLAICU, FETEȘTI
DISCIPLINA
LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ. GRADUL I
Stegar al demnităţii, integrităţii şi unităţii
neamului său, Grigore Vieru s-a făcut ecoul spiritului românesc mereu treaz de
dincolo de Prut, pentru care aspiraţia naţională şi apartenenţa la conştiinţa
de neam, tradiţii şi limbă era atât legitimă dar şi urgentă în activismul
emergenţei programatice. Poetul observase că România este o ţară „plină de
graniţe”, iar Basarabia – „un copil înfăşurat în sârmă ghimpată”: „O spun să mă
audă şi plin de floare pomul: / «Şi din mormânt voi spune mulţimii adevărul.»”
Observaţia este realmente valabilă şi pentru
literatura Basarabiei, mult mai activă şi mai bine reprezentată, pe
frontispiciul căreia numele poetului Grigore Vieru rămâne de-a pururi un
pilduitor sacrificiu. Deplângându-i pierderea, Nicolae Dabija scria acum trei
ani că Grigore Vieru ”a fost mai mult decât un poet, a fost un stegar”, care a
ajutat, înainte de 1989, generaţiile tinere să-şi regăsească ţara, dar şi ţării
(după 1989) – să-şi regăsească Basarabia, cu întreaga ei tradiţie istorică,
culturală şi spirituală. Altul ar fi fost destinul nostru azi – spunea N.
Dabija – „dacă Grigore Vieru ar fi acceptat în 1991 să candideze la postul de
preşedinte al Basarabiei din partea Frontului Popular, care era pe atunci al
nostru”, poetul-stegar „ar fi putut fi un Alexandru Ioan Cuza”. Şi asta pentru
că, la începutul anilor ‘90, „neamul nostru de pe ambele maluri ale Prutului ar
fi avut ceva mai multă încredere în poeţi decât în politicieni” (Literatura şi
Arta, nr. 3/22 ianuarie 2009).
Vieru e un poet cetăţean şi un poeta vates,
exprimând, în numele neamului său, o istorie vitregă şi opresivă. Căci „hăcuindu-i”
harta şi doina, limba şi drepturile istorice şi sociale, cultura şi tradiţiile,
poporul este împins şi pe calea unor „Siberii fără de sfârşit”. Destinul
martiric al Basarabiei aminteşte de mitul christic în versuri irevocabile şi de
muzicalităţi clasice tulburătoare: „Doamne, cel din slăvi creştine,/ Ce păcate
oare-ai săvârşit/ Că te-au dus acolo şi pe Tine/ În Siberii fără de sfârşit.”
(Reaprindeţi candela). Sau cele 13 strofe pentru mankurţi, de o limpiditate
gravă şi recriminatorie, sunând ca o acuză perpetuă şi ca un strigăt de revoltă
şi tânguire: „Ei ne hăcuiră graiul/ şi doina, şi harta!/ Ei care astăzi
vânează/ «Literatura şi Arta!» // Ei datina o spurcară/ Barbar şi sinistru!/ Ei
care azi adulmecă/ Revista «Nistru!» // Ei gâtuiră prădalnic/ Biserici
frumoase!/ Ei ne răstigniră pe crucea/ Lui ‘46. // Ei ne-au mânat spre Siberia/
Cu pistolul din urmă! (…)/ Ei au dus omul la ocnă/ Pentru trei ciocălaie!…”
Eminescu,
suprema recunoaştere
Impresionantă este la Grigore Vieru iubirea
valorilor culturale româneşti, între care Eminescu este suprema recunoaştere.
Poetul nostru naţional „nepereche”, expresie a unui autentic românism şi a
ideii de românitate, care a scris pagini impresionante despre istoria
Basarabiei şi despre starea de lucruri de peste Prut, devine imaginea votivă şi
inalienabilă a poeziei lui Grigore Vieru. Întocmai ca Nichita Stănescu, Vieru
nutreşte faţă de autorul „Luceafărului” un sentiment de pathos şi veneraţie,
regăsind în acesta aspiraţia curată şi înălţimea rectitudinală a simţământului
naţional, dincolo de timpuri şi conjuncturi. „A murit fratele lui Eminescu”,
îşi intitula tableta-necrolog poetul Nicolae Dabija, iar sufletul său merge să
stea la sfat cu el. Se împlinea, de fapt, prin accidentul din noaptea de 15-16
ianuarie 2009, în timp ce se întorcea de la o manifestare omagială, acea
premoniţie tulburătoare încă din 1964, când, în revista ”Nistru”, lui Vieru îi
apărea poezia Legământ, dedicată lui Mihai Eminescu: „Ştiu: cândva, la miez de
noapte, / Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-ar ochii mie/ Tot deasupra
cărţii Sale.” În paralel cu această poezie de respiraţie naţională şi
culturală, de românism şi românitate, Grigore Vieru a cultivat şi lirismul de
reflexivităţi grave, în care se regăsesc teme atât de îndrăgite sufletului său
înlăcrimat şi setos de Dreptate, de Demnitate şi Frumos, de Bine şi Adevăr.
Versurile dedicate, bunăoară, Limbii Române, în descendenţa directă a unui
Alexe Mateevici rămas curat şi nebiruit, sunt unele din cele mai frumoase
scrise de cel ce dedicase, prin anii ‘70, Tricolorului naţional, poemul
Curcubeul. Filologul şi istoricul, – absolvent al Institutului Pedagogic ”Ion
Creangă” din Chişinău (1958), – se vor regăsi într-una şi aceeaşi vocaţie a
militantismului naţional, deopotrivă incriminant şi integrator, în sensul în
care poetul spusese că ”cine nu şi-a scris istoria cu sângele acela sau n-a
avut-o niciodată, sau crede că poate trăi pe contul istoriei altora”… Salvarea
prin ”limbă” şi ”carte” devine un laitmotiv în poezia conştiinţei sale naţionale
care priveşte spre Lumină şi Frumuseţe: „Razele ne vin din soare,/ Iar
miresmele – din floare,/ Numai dorul strămoşesc –/ Din cuvântul românesc.”
(Dorul şi limba) Sau această meditaţie, care îl exprimă la modul orfeic şi
martiric, în expresivitatea modernistă a versului liber: „Pentru că a văzut,
ochiul meu a murit./ Lacrima: piatra funerară/ Pe mormântul ochiului meu./ Va
veni alt cer./ În altă lume se va deschide/ Ochiul meu dând piatra la o parte.”
(Între Orfeu şi Hristos) Grigore Vieru e o valoare supremă a culturii,
literaturii şi mişcării de resurecţie a conştiinţei naţionale în Basarabia.
Opera sa, trecând de mult fruntariile impuse de
vitregiile istorice, a devenit un bun mai larg al culturii şi spiritualităţii
româneşti. Nu într-un viitor prea îndepărtat profesiile sale se vor împlini,
cele două ţări româneşti din Europa neavând, de fapt, decât o unică temelie de
etnicitate exprimată printr-un organism naţional viu, în ale cărui vene curge
acelaşi sânge de autentică românitate. Icoană a unui sentiment naţional atât de
profund şi organic, în fixarea lui pe elemente inalienabile de istorie,
cultură, limbă, specificitate etnică, opera lui Grigore Vieru rămâne şi un
document literar de mare valoare, grăind atât de direct şi semnificativ în
conţinuturile sale semnificative, dincolo
de vremuri, cu bătaie lungă în timp şi spaţiu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu