Prof. dr. Silvia MUNTEANU
Colegiul Tehnic „D. Ghika” Comăneşti
Pornind de la ideea lui Paul Ricoeur că „mărturia
constituie structura fundamentală a tranziţiei de la memorie la istorie” [3, p.
38], am ales să vorbesc despre doi poeţi înrudiţi spiritul cu literatura şi
cultura noastră: Grigore Vieru şi Alexei Mateevici, pentru care cuvântul reprezintă loc de întâlnire cu
memoria, cu istoria, cu viitorul. Caracterul originar şi primordial al
memoriei individuale are rădăcini în utilizarea limbajului comun şi în
psihologia elementară: „...memoria pare să rezide în legătura originară a
conştiinţei cu trecutul” [3, p. 119]. De reţinut faptul că tradiţia privirii
interioare de care este strâns legată arta modernă, dar şi memoria, duce spre
Antichitate şi spre tradiţia creştină. Paul Ricoeur este de părere că anume
Sfântul Augustin „a inventat interioritatea pe fondul experienţei creştine a
convertirii” [3, p. 120]. În acest sens Sfântul Augustin, autorul renumitelor Confesiuni,
e considerat, pe bună dreptate, precursorul modernilor, care se revendicau la
începutul secolului al XX-lea.
Grigore Vieru îşi construieşte universul poetic în Cântece
despre pământ, Cântece de iubire şi Cântece despre mama prin
mărturia sensibilităţii pentru graiul matern. Poetul Ioan Alexandru, pe drept
cuvânt, îl consideră pe Grigore Vieru „un poet care şi-a asumat greul unui grai
trecându-l prin inima sa şi, încărcat de răbdare, înţelepciune şi nouă
frumuseţe, îl întoarce semenilor săi care-i deschid de bună voie inima să-l
primească, pentru a duce mai demn pe mai departe viaţa în spiritul dreptăţii şi
iubirii...” [2, p. 289].
Poetul Grigore Vieru care, lansat pe vremea unei excesive
ideologizări, impune un alt punct de vedere asupra artei. El explorează
universul plin de graţie divină al celor mici sau pe cel al îndrăgostiţilor:
„Cea mai dulce politică / Pe care o salutăm, / E această duminică, / În care ne
sărutăm”, scria poetul în anii ’80.
Unitatea interioară a poeziei lui Grigore Vieru se
menţine datorită substratului religios revelat prin omniprezenţa forţei
maternităţii, care adună în ea, ca într-un centru al sacralităţii, satul,
copilăria, casa părintească, iubita, izvorul, lacrima, ploaia. Dacă „duminica”
este cea care pivotează timpul sacru, atunci ludicul marchează, din acelaşi
punct de vedere, spaţiul, iar cântecul şi magia, la rândul lor, contribuie la
desfăşurarea universului liric vierean sub semnul liturgicului spre care e
orientată lupta cu singurătatea, cu înstrăinarea şi ieşirea dintr-un timp
a-religios, totalitar, al neamului său adunat în versurile poetului nostru ca
într-o icoană:„O, neamule, tu, / adunat grămăjoară, / ai putea să încapi /
într-o singură icoană”.
Tradusă în limbajul lui Mateevici, icoana este Limba
noastră. În acest punct cei doi poeţi se întâlnesc cu un alt basarabean, cu
lingvistul supranumit „al secolului XXI”, Eugeniu Coşeriu, care considera că într-un
cuvânt poate fi citită istoria întreagă a unui popor.
Deci pentru a-i vorbi
cititorului, atât Mateevici, cât şi Vieru îl pregătesc, „montându-l” pe unda
comunicării liturgice, a interiorităţii, încercând o anulare a rupturii în
transcendental şi empiric a naturii umane. Însă limbajul este unul comun, fapt
ce denotă intenţia autorilor de a-l îndrepta pe cel căruia i se adresează spre
făgaşul memoriei colective. Când Vieru a fost învinuit că e prea simplu, a dat
replica următoare: „Eu nu a fi simplu râvnesc, ci a fi înţeles”, pentru
el fiind esenţială accederea la inima cititorului simplu.
Grigore Vieru, împreună cu ai săi confraţi de generaţie,
a exprimat sensibilitatea autohtonă aprofundată. Astfel se explică lirismul
creaţiei anilor ’60, înrudit cu reflexivitatea şi cu introspecţia melancolică
eminesciană, Eminescu, în general, fiind un capitol aparte pentru peisajul
nostru cultural postbelic, iar pentru Vieru, în mod special. Căci autorul Luceafărului
semnifică, deopotrivă, dramatismul şi credinţa în valori, atât de necesare
echilibrării firii lucrurilor la est de Prut. În Legământ,Grigore Vieru
reflectă anume această dinamică a trăirii.
Discursul lui Vieru este determinat de tonul mobilizator
şi de miracolul reînvierii limbii, aceasta din urmă făcând parte dintr-un
„proiect” de păstrare a valorilor morale, care va pune în mişcare resorturile
pierdute în uitare. Anume asupra acestora se va concentra cea mai bună parte a
literaturii de la noi în perioada postbelică. Vârful de lance în proză va fi Ion
Druţă, iar în poezie – Grigore Vieru. Într-un timp prin excelenţă ateist, ei au
pus, asemenea lui Mateevici, accentul pe valoarea religioasă a vieţii. Intuiţia
artistică i-a condus către această zonă unică, a spiritualităţii autohtone,
capabilă, în viziunea lor, de reierarhizarea valorilor spirituale.
În general, spiritualitatea rustică aparte în literatura
şi în cultura noastră, mentalitatea ţăranului de la noi, din spaţiul estic al
Europei, se caracterizează prin aşa-numitul „creştinism cosmic”. Pentru el
lumea este sfântă şi ritmurile ei sunt religioase: natura moare şi reînvie
aidoma lui Isus Christos.
Sentimentul religios, care transpare în creaţia Grigore
Vieru, caracterizează şi atitudinea faţă de cuvânt. Ferice de copiii
care au descoperit şi mai descoperă încă miracolele limbii materne prin
intermediul versurilor lui Grigore Vieru: „Pe ramul verde tace / O pasăre
măiastră. / Cu drag şi cu mirare / Ascultă limba noastră / De-ar spune şi
cuvinte, / Când cântă la fereastră, / Ea le-ar lua, ştiu bine, / Din limba
sfântă a noastră!”.
Preocuparea obsesivă a lui Grigore Vieru este sentimentul
libertăţii interioare şi revenirea la nişte modele existenţiale verificate de
multe generaţii. De aceea imaginea de sine include ziua de duminică „la alba-ne
căsuţă curată ca un ou” şi „casa văduvă şi tristă de la margine de Prut”,
„azima”, dimineţile reci de toamnă în care personajul liric, învelit cu greul
colorat al lăicerelor, aude rudele vorbind în şoaptă. Imaginea în care
descoperim o copilărie în singurătate, cum este cea din poezia Melcul
(„Pleacă soarele cel bun, / Eu mă culc, poveşti îmi spun. / Dar niciuna nu-i
frumoasă. / Greu e singurel în casă”), precum şi a copilăriei în general;
imaginea fiului pierdut în război (Cămăşile) sau a tatălui (Formular)
completează universul exilului interior din poezia lui Grigore Vieru, care
motivează întru totul implicarea sa ulterioară în lupta de emancipare a
conaţionalilor săi, scriind numeroase poezii mobilizatoare consacrate revenirii
la scrisul latin şi repunerii limbii române în drepturile ei fireşti, texte
pentru cântece la fel de înflăcărate ca ale lui Mateevici.
Din sfera esenţializată a trăirii simple, aproape
arhaice, din cea a exilului interior, poetul, aflat în căutarea rădăcinilor
strămoşeşti, se pronunţă în favoarea marginalizării limbajului de lemn. În
locul acestuia el susţine limbajul simţurilor, al simplităţii concepute ca un
fir al Ariadnei capabil de a ne redescoperi calea pierdută către strămoşi,
către rădăcini. Simplitatea versului lui Grigore Vieru se explică prin
vizionarismul său care pune pe seama poeziei o dinamică colectivă capabilă să
stimuleze atât redescoperirea rădăcinilor, cât şi a resorturilor sentimentelor
adevărate. Iată un exemplu: „Ca un copil aştept dimineaţa / Până la lacrimi mi-e
dragă viaţa!”.
La Grigore Vieru conştiinţa reflexivă ia forma
cântecului, o formă de exteriorizare a asupritului, autorul convertind
suferinţa într-o expresie primară a reflexivităţii, în cântec. Retragerea în
sine o citim şi în titlul Numele tău, acesta semnificând sinele nominal,
legătura cu familia, cu neamul. Aici termenii „străvechi” „primar”,
„primordial” şi „arhaic” comportă mai curând sensul de „profund”, „autentic”.
Relaţia cea mai „profundă”, mai „veche” rămâne a fi relaţia cu mama, care
pentru Grigore Vieru semnifică relaţia sacră cu Dumnezeu. Mai multe titluri de
poezii sunt relevante în acest sens: Făptura mamei, Mâinile mamei,
Ochii mamei, Părul mamei etc. Procedând astfel, autorul umple
golul generat de pierderea sinelui, sursele Eului regăsindu-le şi într-un Noi
comunitar, care este neamul, sau într-un timp al copilăriei. Creaţia lui
Grigore Vieru destinată micilor cititori, atât de bine cunoscută şi îndrăgită,
îşi dezvăluie pe deplin sensurile anume în acest context.
La finalul analizei, întreaga creaţie a lui Grigore Vieru
ni se prezintă în lumina ei adevărată. El vibrează ca nimeni altul la chemarea
înaintaşului său, dedicându-se graiului matern, poemele sale, neîntrecute în
frumuseţe, fiind o dovadă elocventă a peisajului mirific al limbii române.
Poetul exprimă, de fapt, necesitatea
accederii la conştiinţa de sine. De aceea, Grigore Vieru care, împreună cu
confraţii săi de generaţie a purces la exprimarea sensibilităţii autohtone
aprofundate.
bibliografIe
Ghiu, Bogdan, Comunicare
internă, comunicare externă. Revista „Cuvântul”, serie nouă, nr. 3,
2007, p. 23.
Mincu, Ştefania,
Mioriţa – o hermeneutică ontologică, Editura Pontica, Constanţa, 2002
Nicolescu, Basarab apud Paleologu Matta, Svetlana, Răspuns
la Ancheta revistei „Convorbiri literare”, în „Convorbiri literare”,
martie 2007, nr. 3 (135).
Ricoeur, Paul,
Memoria, istoria, uitarea, trad. de Ilie Gyurcsik şi Margareta Gyurcsik. Editura
Amarcord, Timişoara, 2004
Vieru, Grigore, Acum
şi în veac, Editura Litera Internaţional, Bucureşti – Chişinău, 2003
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu