Prof. JUCAN ANISIA
ELENA
Colegiul
Național ,,George Barițiu”- Cluj-Napoca
,,Fiecare copil pe
care îl instruim este un OM dăruit societăţii" (N. Iorga)
Din punctul de vedere a politicilor educaţionale,
orice elev care urmează o şcoală trebuie sprijinit să străbată treaptă cu
treaptă programul educativ şi să se dezvolte prin acesta. Elevii cu
dizabilităţi au nevoie de adaptarea curriculum-ului şi de individualizare,
oferindu-le posibilitatea formării abilităţilor de comunicare, învăţare,
într-un mod mai accesibil decât le permite acumularea întâmplătoare de
informaţie.
Astfel trebuie să se aibă în vedere, nu numai
modul în care persoana cu dizabilităţi se adaptează mediului, ci şi modul în
care mediul este pregătit să primească şi să integreze aceste categorii de
persoane.
Elevii cu dizabilităţi necesită un ajutor
specializat pentru a putea face faţă cerinţelor de mediu. De aceea se impune
acordarea unei multitudini de servicii speciale. Acestea au rolul de a asigura
persoanelor cu dizabilităţi un antrenament sau o stimulare adecvată, care să le
ajute să străbată traseul şcolar, şi, care, în mod obişnuit, ar întâmpina dificultăţi
de adaptare. Trebuie subliniat faptul că este necesară abordarea unui sprijin
diferenţiat în funcţie de nevoile şi tipul de deprinderi şi capacităţi pe
care-l posedă fiecare persoană în parte.
Cerinţele educative speciale CES constituie o sintagmă relativ recent apărută
care defineşte cerinţele specifice faţă de educaţie ale copilului derivate sau
nu dintr-o deficienţă. Cerinţele educative speciale
reies din particularităţile individuale de dezvoltare, învăţare,relaţionare cu
mediul, din experienţele anterioare ale copilului, din problemele sociale şi de
existenţă ale lor.
Problematica ridicată de cerinţele educative speciale poate fi temporară sau ele pot fi pentru
totdeauna, apărând la etapele cele mai timpurii ale dezvoltării şi la toate
nivelurile sistemului de educaţie.
Caracterul integrat al
învăţământului ne pune în faţă problematica situaţiei în care un copil cu
handicap trebuie integrat într-o clasă obişnuită. În fapt este vorba pe de o
parte de situaţia copilului respectiv, iar pe de altă parte, de situaţia clasei
în care acel copil este integrat.
Sub ambele aspecte,
ceea ce urmărim este o bună înţelegere reciprocă, o coexistenţă socială normală
a copiilor, în ciuda diferenţelor existente între ei. Pentru copilul cu
handicap aceasta înseamnă a fi înţeles şi acceptat, cu tot ce are el pozitiv,
cu tot ce poate aduce vieţii de grup, în ciuda deficiențelor sale.
Această normalizare a
relaţiilor este benefică şi pentru ceilalţi elevi-considerați normali, care
învaţă să respecte dreptul la diferenţă, să fie solidari cu semenii lor care
întâmpină dificultăţi în viaţă.
Experienţa din practica altor ţări ne arată că integrarea fiecărui
copil cu handicap este o problema care trebuie serios studiată,
alcătuindu-se un proiect individual de integrare, care să prevadă
toate măsurile pentru reuşita acestei acţiuni. În vederea alcătuirii
proiectului individual de integrare, cadrul didactic trebuie să fie sprijinit
atât de medic, psiholog şi logoped cât şi de cadrul didactic de sprijin, adică
de o echipă și nicidecum de un singur om.
Fiecare copil cu CES
trebuie să beneficieze de un program adecvat şi adaptat de recuperare care să
dezvolte potenţialul fizic şi psihic pe care acesta îl are.
Integrarea urmăreşte
valorificarea la maxim a tuturor abilităților copilului alcătuindu-se un
proiect individual de integrare, care să prevadă toate măsurile impuse pentru
reuşita acestei acţiuni. Prin integrare se realizează şi o pregătire
psihologică a copilului, care să contribuie la crearea unor stări efectiv
-emoţionale corespunzătoare.
Curriculum-ulul poate fi definit ca fiind programul de activităţi şcolare
în integralitatea sa, care se
concretizează în planul de învăţământ, programa şcolară, manualele şcolare,
îndrumătoarele metodice, obiectivele şi modurile comportamentale ce conduc la
realizarea obiectivelor, metodele şi mijloacele de predare-învăţare, ce
dezvoltă modurile de evaluare coerentă și corectă a rezultatelor.
În planul dezvoltării curriculare pentru elevii cu deficienţă, are
loc o mişcare în sensuri diferite faţă de curriculum-ul general pentru elevii
valizi.
Pe de o parte curriculum-ul
acestora se restrânge, iar pe de altă parte se amplifică prin
introducerea unor activităţi suplimentare individualizate, destinate
compensării şi recuperării stării de deficienţă.
Spre exemplu, în cazul elevilor cu deficienţă mintală, planul de învăţământ
se reduce, atât din punct de vedere al numărului de discipline de studiu, cât
şi din punct de vedere al conţinutului informaţional, ce urmează a fi însuşit
în fiecare capitol în parte.
În schimb, creşte
numărul de activităţi individuale suplimentare, în care urmează să fie inclus
elevul cu deficienţă mintală, în scopul recuperării acestuia pe partea deficitului cognitiv
înregistrat.
Raporturile ce se stabilesc cu fiecare elev în parte sunt foarte
importante. Elevul trebuie să simtă că este apreciat și validat identitar ca
individ. Astfel, elevii vor fi motivați în a participa la procesul de
învăţământ după posibilităţile fiecăruia, cadrele didactice trebuind să-şi
adapteze metodele pedagogice în consecinţă. Trebuie să existe un parteneriat cât mai strâns între
părinţii copiilor cu dizabilităţi şi cadrele didactice bine pregătite şi
informate în legătură cu felul în care pot interveni pentru consilierea
acestora. Acest lucru ajută la reducerea stresului pe care-l resimt familiile
şi micşorează riscul ca părinţii să-şi manifeste frustrările asupra copiilor
lor.
Trebuie redusă izolarea
părinţilor punându-i în legătură cu alţi părinţi aflaţi în situaţii similare,
promovând o abordare pozitivă a creşterii şi disciplinării copiilor. Măsurile
întreprinse trebuie să se adreseze în mod specific factorilor care contribuie
la abuzare şi neglijare, inclusiv lipsa informaţiilor şi abilităţilor ca
părinte, sau caracterul nepotrivit al acestora, respectul scăzut faţă de sine
însuşi, sentimentul de izolare, aşteptările nerealiste şi înţelegerea greşită a
dezvoltării copilului şi al rolului de părinte.
În scopul atingerii obiectivelor specifice, se realizează adaptări
curriculare; prin acestea se înţelege orice adaptare a conţinutului
disciplinelor şcolare, precum şi adaptări în mediul de
învăţare, în sfera
procesului evaluativ şi al adaptării ale unor mijloace tehnice de reabilitare
folosite în procesul instructiv-educativ.
În vederea realizării acestor adaptări trebuie luate serios în considerare,
următoarele aspecte:
Poate elevul cu CES să obţină aproximativ aceleaşi rezultate ca şi ceilalţi
elevi ? Poate fi sporită participarea elevului prin schimbarea organizării lecției?
Are nevoie elevul de obiective curriculare adaptate?
Se implică profesorul în deciziile referitoare la adaptarea curriculară?
Corespunde curriculum-ul adaptat nevoilor copilului?
De multe ori se foloseşte şi lucrul în grup care oferă posibilitatea
elevilor cu dificultăţi de învăţare să colaboreze unii cu alţii prin discuţii,
lucrări de cercetare şi/sau jocul de rol.
Tipurile de grupuri pot
fi :
· grup de opinii: acest tip de activitate se desfăşoară prin discuţii libere,
însă asupra unui anume subiect ;
· grup de simulare: această formă este utilă pentru studierea situaţiilor
reale, din viaţă, elevii trebuind să se pună în pielea unui personaj;
· grupul de discuţii libere: această formă este foarte bună pentru învăţarea
anumitor abilităţi fundamentale;
· adunarea clasei: este utilă pentru a modifica comportamentele indezirabile
şi a induce simţul răspunderii ,al responsabilității;
În concluzie, învăţătorul clasei trebuie să dobândească/să
stăpânească o pregătire adecvată în educaţia specială, să poată identifica
elevii cu CES, să-i trimită la Comisia de
Expertiză Şcolară, să elaboreze, în colaborare, programele individualizate, să fie disponibil pentru a lucra cu alţi specialişti, cu părinţii,
să aibă capacităţi
manageriale şi pedagogice la clasă, să lupte pentru reducerea izolării /discriminării copilului CES în clasă şi în întreaga activitatea didactică.
Copiii sunt o categorie socială care, în ciuda aparenţelor nu au timp să
aştepte: dacă sunt lăsaţi să crească fără ajutorul de care au nevoie, personalitatea
viitorului adult are cu siguranţă de suferit.
Planificarea individualizată a învăţării presupune adaptarea educaţiei la
nevoile individuale din perspectiva diferenţelor dintre elevi. Diferenţierea
curriculumului, atât pentru copiii cu CES, cât şi pentru cei cu potenţial de
învăţare ridicat se întemeiază pe aceleaşi premize:
sistemul de învăţământ se poate adapta unor abilităţi şi trebuinţe
diferite; aceleaşi scopuri educaţionale pot fi
atinse prin mai multe tipuri de programe adaptate;
realizarea scopurilor educaţionale este facilitată de selecţia şi
organizarea realistă a obiectivelor educaţionale conform diferenţelor
individuale;
diferitele trebuinţe educaţionale pot fi întâmpinate prin oportunităţi
educaţionale variate.
Elaborarea unei adaptări curriculare se poate realiza
prin:
Extensiune - pentru elevii al
căror potenţial intelectual nu este afectat, prin introducerea unor activităţi
suplimentare de însuşire prin compensare a unor limbaje alternative de
comunicare, pentru surzi şi orbi, activităţi de socializare şi
preprofesionalizare.
Selectarea conţinuturilor din curriculum general pentru elevii din şcoala de masă şi
renunţarea la acele conţinuturi ce nu pot fi înţelese de copiii cu CES.
Accesibilizarea şi diversificarea componentelor curriculumului general prin implicarea elevilor
cu CES într-o serie de activităţi individuale, compensatorii,
terapeutice, destinate recuperării acestora şi asigurarea participării
la activităţile specifice din învăţământul de masă.
Parteneriatul cu
părinții copiilor cu dizabilitati si consilierea acestora ajută la reducerea stresului pe care-l resimt
familiile si micșoreaza riscul ca părinții să-și manifeste frustrările asupra
copiilor lor. Părinții trebuie încurajați în ceea ce privește evoluția
copilului și nici un specialist sau
cadru didactic nu-și poate permite să spună părinților că ,,nu mai este nimic
de făcut ‘’ pentru copilul lor. Programele de intervenție ar trebui să implice foarte mult familiile.
Ele trebuie sa fie construite astfel
încât să satisfacă nevoile copilului în contextul larg al nevoilor familiei. Părintii trebuie să aibă acces total la toate
informațiile educaționale și la,,diagnosticele’’ copilului. Părinții pot juca rolul de profesori acasă si
pot supraveghea studiul suplimentar al copilului .
Școala incluzivă devine
astfel o școală deschisă tuturor, o școală prietenoasă, flexibilă, o școală
care abordează procesul de predare – învățare – evaluare într-un mod dinamic și
atractiv, o școală care, prin sprijinul pe care îl oferă tuturor copiilor, se constituie
într-un factor de bază al incluziunii sociale, contribuind la eliminarea
prejudecăților legate de apartenența la un anumit mediu și la spargerea
barierelor existente între diferitele grupuri din interiorul unei comunități.
Bibliografie:
1. Alois Ghergut, 2006, Psihologia persoanelor cu
cerinte speciale, Editura Polirom, Iasi;
2. Cretu Carmen, 1999, Curriculum diferentiat si
personalizat, Editura Polirom, Iasi;
3. Vrajmas Ecaterina, 2001, Strategiile educatiei inclusive,
Editura Polirom, Iasi;
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu