Vieru - tăcere, cuvânt și iarăși tăcere

Bârzoi Gina-Emanuela, prof. Limba română, grad didactic I, Școala Gimnazială Ștefan cel Mare, Botoșani

„Grigore Vieru este un mare şi adevărat poet, el transfigurează natura gândirii în natura naturii, ne împrimăvărează cu o toam­nă de aur, cartea lui de inimă pulsează şi îmi influenţează versul plin de dor, de curată şi pură limpezire”, spunea atât de frumos Nichita Stănescu. "Un poet care și-a asumat greul unui grai trecându-1 prin inima sa și, încărcat de răbdare, înțelepciune și nouă frumusețe, îl intoarce semenilor săi care-și deschid de bunăvoie inima să-l primească, pentru a-și duce mai demn, pe mai departe viața în spiritul dreptății, al iubirii ce covârșește și poate birui totul, al credincioșiei față de cele nepieritoare și al nădăjduirii ce nu poate da greș, un asemenea poet rămâne-va «suflet în sufletul neamului său». O astfel de întruchipare exceptțională este acest poet, acest om cât o lacrimă în rostogol pe obrazul planetei.” ( Eugen Simion). Poezia lui Grigore Vieru începe dincolo de cuvinte. Rezonanţele acestor sfieli strălucitoare, şoaptele sale, înălţate la cer ca sufletele martirilor, se interferează cu muzica sferelor: “Tăcerea / Căzând pe tăcere se-aude”.

Şi e atâta linişte ca la începutul lumii. Pentru Grigore Vieru întâi a fost tăcerea sau, mai degrabă, tăcerea semănând cuvinte, ea este starea diafană a levitaţiei, poarta prin care sufletul lumii pătrunde în oasele sale şi le transformă în fluiere cosmice. Calea până la momentul transei lirice urmează un ritual apropiat celui eminescian, prin puritatea trăirii şi prin hieratismul unui limbaj fără adstrat. Grigore Vieru se apropie de cuvinte cu timiditate romantică, întâi se petrece ritualul abluţiunii cu tăcere: “Îmi curge, mamă,/ însingurarea pe trup/ ca apa pe stânci/ ca miezul de noapte/ pe zidul unei cetăţi; “, apoi, începe, în şoaptă, oficiul orfic al verbului: “Din ceasul acesta,/ de rouă mi-e sufletul –/ şi trupul la fel”. Poetul descoperă latura comprehensiunii versului său, vieţii sale, cuvântului rostit: „De ce taci, Soare?/ Spune ceva!/ Nu e de aur tăcerea./ De sânge-i.” Este polemica dintre inspiraţie şi scriere, dintre gând şi perceperea lui de alţii:„Măream tăcerea/ Până când în căpița de paie/ Auzeam cum respiră spionii...”.

Iubita se-nvăluie şi ea în tăcere”Iubește-mă. Ori nici nu mă iubi./ Dar lângă tine vorba n-are rost”, dragostea, în această ataraxie cosmică, devine comunicarea între două tăceri „E-o linişte iubirea?”, între două abisuri legate printr-un râu subteran: “Şi-ascult pe malul de nisip/ Cum lin, ca stelele pe munte,/ Îţi curge liniştea pe chip”. Poemul ”Această ramură” este vizibil influen­ţat de viziunea lilială, subtilă, delicată din poemele de dragoste ale lui Nichita Stănescu, căruia îi şi este dedicat: „Mai mult, frumoa­so,/ Ce-aş putea să-ţi cer -/ Ce-mi dărui tu puţin e?!/ O, dacă-s pasăre, -/ Sub cer/ Suflarea ta mă ţine!/ Iar părul tău înrourat/ Ca busuiocul/ Sfinţeşte aerul de sus/ În care-mi strig norocul./ Ca frunzele din cer/ Cobor/ genele tale, sfânto,/ Sărutând pasărea în zbor/ Şi locul unde cântă./ În glasul tău/ De peste ani/ Aud străvechile porunci./ Şi-mi presur rana cu pământ:/ Cu ale tale urme dulci.“. Tristeţea, nostalgia, regretul sunt prezente în poezia de dragoste: ”E-o linişte iubirea?/ Mi-s pletele albite.”.

Mama, izvor de viaţă „Mama mea viaţa-ntreagă,/ Stând la masă, ea şi eu,/ Se aşază între mine/ Şi Preabunul Dumnezeu.”, lege mare şi tainică, ocupă miezul liniştii: “Apropie-mă liniştii ce eşti”.Urma poetului este copilăria sa, dificilă, dar e timpul când ţine coroana mâinii mamei, numai privind în urmă firea artistică poetizează despărţirea de satul natal, de mamă: ”Tăcută/ Ești, draga mea mamă,/ Tăcută...”. El cuprinde într-o lacrimă o mirifică ţară imaginară„Măicuţa mea: grădină/ Cu flori, cu nuci şi mere”, având ca elemente satul, izvorul, dealul, piatra, pelinul, busuiocul, o patrie având în centru permanentul și complexul simbol al mamei ”Iar buzele tale sunt, mamă,/ O rană tăcută mereu”și cultul neclintit al lui Eminescu: ”Ne-am ales cu domnul Eminescu,/ Domnul cel de pasăre măiastră,/ Domnul cel de nemurirea noastră -/ Eminescu”.

Pe măsura apropierii de tainele firii, emoţiile devin tot mai incomunicabile, cuvintele volatile, poetul alunecând spre necuvânt, prin rotocoale rituale, magice, ca un fluture fascinat de lumina tăcerii: “Ah, tot mai liniştit mi-e verbul/ Şi dragostea şi a mea viaţă”. Singurătatea constă şi în asumarea responsabilităţii cuvântului. Poetul nu acceptă cuvântul fals, sensul este prerogativa lui. De aceea, în spectrul artei ar vrea să încapă tot, dar prin cuvânt trăieşte şi reacţia propriilor acţiuni. Holocaustul spiritual nu poate sfârşi decât în stingerea cuvintelor: “ Iar când nu poţi/ Nici plânge şi nici râde,/ Când nu poţi mângâia/ Şi nici cânta / Cu-al tău pământ/ Cu cerul tău în faţă/ Tu taci atunci”. Atitudinea creează un raport dintre gândire – cuvânt – univers. Sunt consemnate ambele ipostaze de a rosti – a recepta. Metafora „ulciorul inimii şi-al minţii” determină împăcarea senzaţiilor cu raţiunea. Emoţia şi gândul nu devin antitetice, sunt chemate să lucreze în comun pentru cunoaşterea firii ontologice.

Moartea începe tot prin tăcere: “Să mori cu liniştea pe faţă / În lina ta lumină”. Perceperea vizuală are efecte melodice, senzitivul devine perceput şi prin atingere: „Lacrima: piatră funerară/ Pe mormântul ochiului meu.” Totul ţine de profunzimea percepţiei în care nu acceptă moartea, urâtul, indiferenţa. Grigore Vieru stă de vorbă cu moartea ca şi cum ar fi o leliţă, demnă de compătimire pentru condiţia ei ingrată de a nu avea copii şi mamă: „Nu frică, nu teamă –/ Milă de tine mi-i,/ Că n-ai avut niciodată mamă,/ Că n-ai avut niciodată copii”. Superioritatea poetului în faţa morţii stă în aceea că are vatră şi câmp cu ciocârlii unde să poată iubi şi muri, pe când moartea este condamnată singurătăţii veşnice: „Mare eşti, moarte,/ Dar singură, tu./ Eu am vatră unde iubi,/ Tu nu, tu nu.” Perceperea morţii este raportată la două viziuni în creaţia lui Grigore Vieru: la cea orfică şi la cea creştină. Poetul le îmbină elucidând importanţa păstrării sacrului arhetipal şi dragostea creştină: ”Respectăm moartea,/ Pentru că nu este/ Mincinoasă ca viaţa..”

Citindu-l pe Grigore Vieru putem afirma că tăcerea simbolizează generalul care trimite spre lume misterul, poetul reprezentând individualul înălţându-se spre cerul tăcerii cuvintelor, din împletirea determinaţiilor emanate de aceste entităţi născându-se poezia. Tăcerea vieriană devine complementară celei brâncuşiene, viaţa trece în moarte prin tăcere, moartea revine la viaţă prin tăcere: “Şi viaţa şi moartea, la fel ca şi materia, se cufundă, în ultim, într-o formă unică (tăcerea). Căci totul se scurge în vasul tăcerii (la Brâncuşi): “Există o pasăre singură,/ Există o pasăre,/ care cântă sus până când/ Mamă devine şi piere/ Există, o, nişte pui/ Care ţipă sus până când/ Mama le-nvie”.

Citind poezia lui Grigore Vieru, ni-l închipuim pe poet înveşmântat în alb ”Merg eu dimineaţa, în frunte,/ Cu spicele albe în braţe”. În cazul lui frumosul nu poate fi constituit din falsitate, moarte, despărţire. Arta are funcţia de a crea, dar nu de a opri veriga frumosului într-un apogeu. Fericirea constă în eliberare ”Sunt fericit/ Că n-am cântat păunii./ Cântat-am mărul înflorit”, în perceperea sublimului ”Şi toţi suntem luminaţi/ De-o bucurie neînţeleasă.”, în a crea din esenţele lumii primordiale, ce îmbină cuvântul, fapta şi gândul, unde materia foloseşte spiritului: ”Am cunoscut durerea,/ Nu am ce mai cunoaşte.”.

Trei simboluri majore domină lirica lui Grigore Vieru: patria, mama şi limba română. Ele sunt sinonime. Putem înlocui oricând, în orice poezie a lui Grigore Vieru aceste cuvinte, unele cu altele şi vom obţine acelaşi lucru. Patria e mamă şi e limba română. Eul liric trăieşte ipostazele omului cu iubirea telurică şi cea de artist, dar adună în emoţiile sale de iubire pentru oameni, pentru Dumnezeu, pentru frumos, pentru patrie, pentru neam, pentru sacrul matern. La Grigore Vieru dragostea îşi ia aripile din cântecul pentru femeia-mamă, femeia-iubită, sacrificiul iubirii constă în verificarea iubirii. În poezia lui Grigore Vieru întâlnim misterul cosmic: ”Trebuia să primesc o veste/ Care mi-ar fi mângâiat viața”,, taina, natura în plenitudinea ei, creanga de măr, floarea-soarelui, liliacul, în „fireasca ordine”, dar şi o dimensiune morală care ordonează: ”Cu biciul legii strâmbate,/ Cu lanţul poruncitoarelor strigăte!/ Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!”. Această dimensiune morală e pregnantă mai ales în poezia oracular-mesianică, în poezia de strigăt existenţial: ” Sculaţi-vă, sculaţi-vă, sculaţi-vă/ Din somnul cel de moarte!/ Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă/ Prin limbă şi prin carte!”. Altfel, poetul a devenit un tribun în apărarea limbii române şi a fiinţei româneşti.

Poetul trăieşte acut sentimentul de autosacrificare în numele poeziei: ”Din cauza durerii/ Firescul dor al limbii/ Îl preamăresc și-l cânt”. Grigore Vieru reuşește să exprime cel mai convingător ce înseamnă pentru un român limba lui maternă: „În aceeaşi limbă/ Toată lumea plânge,/ În aceeaşi limbă/ Râde un pământ./Ci doar în limba ta/ Durerea poţi să o mângâi,/ Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt./ În limba ta/ Ţi-e dor de mama/ Şi vinul este mai vin/ Şi prânzul este mai prânz./ Şi doar în limba ta/ Poţi râde singur,/ Şi doar în limba ta/ Te poţi opri din plâns./ Iar când nu poţi/ Nici plânge şi nici râde,/ Când nu poţi mângâia/ Şi nici cânta,/ Cu al tău pământ/ Cu cerul tău în faţă, / Tu taci atuncea/ Tot în limba ta."

Vieru reprezintă pentru spaţiul său ceea ce a reprezentat Goga pentru Transilvania de la începutul secolului trecut, devenind de mulţi ani „un simbol al încercării de renaștere spirituală și naţională în Basarabia postbelică”. ( Eugen Simion).

Referinţe bibliografice:

Corbu, Daniel. Itinerar bibliografic. În: Grigore Vieru. Taina care mă apără. Ediţie realizată de Grigore Vieru şi Daniel Corbu. Iaşi: Princeps, 2008.

Doinaș, Ştefan Augustin. Orfeu şi tentaţia realului. Bucureşti: Eminescu, 1971.

Gruia, Lucian. Grigore Vieru, Rădăcina de foc. Poeme, confesiuni, Editura Univers, București, 1988, p. 339)

Lateș, George. Punctul genezic. Iaşi: Junimea, 2002.

Manolescu, Nicolae. Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela45, Pitești, 2008, p. 1401

Noica, Constantin. Sentimentul românesc al ființei, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1978

Simion, Eugen. Scriitorii români de azi. Vol. III. Bucureşti. Chişinău: David / Litera, 1998.

Sorescu, Marin. În: Discipol al lui Orfeu. Ediţie îngrijită de Raisa Vieru. Chişinău: Prut Internaţional, 2005.