UNIVERSUL POEZIEI LUI GRIGORE VIERU

Hostiuc Marina Cătălina, Chimie, gradul I, Liceul Tehnologic „Petru Rareş” Botoşani

            Într-un formular liric, Grigore Vieru îşi sintetizează astfel întreaga existenţă mărturisită cu dărnicie în numeroase poeme, pentru că el este prin excelenţă un nedisimulat evocator al autobiografului:  „ - Numele de familie şi prenumele?/ - Eu.// - Anul de naştere?/ - Cel mai tânăr an/ când se iubeau/ părinţii mei/ - Originea?/ - Ar şi semăn/ dealul acel/ din preajma codrilor./ Ştiu toate doinele// - Profesiunea?/ - îmi iubesc plaiul/ - Părinţii? – Am numai mamă/ - Numele mamei?/ - Mama/ - Ocupaţia ei?/ - Aşteaptă./ - Ai fost supus judecăţii vreodată?/ - Am stat închis : în mine/ - Rubedenii peste hotare ai?/ - Da. Pe tata. Îngropat./ În pământ străin. Anul/ 1945”

Trecând din atmosfera confesiunii lirice la desfăşurarea existenţială, aflăm că Grigore Vieru s-a născut la 14 februarie 1935, în satul Pererâta,  de pe malul Prutului, judeţul Hotin, România (azi R. Moldova).El descrie satul în care s-a născut “picurat alb pe deal, ca sarea sudorii de bivol” Acolo, la un capăt de uliţă, îl aşteaptă şi astăzi căsuţa însingurată, “casa văduvă şi tristă/ De pe margine de Prut”, care îi ţinea treze toate amintirile, şi cele duioase legate de amintirea mamei şi, cele mai multe, grave şi dureroase, ale unei copilării frustrate de nemilosul război, care i-a răpit tatăl şi cu el stânca nădejdilor, de secetă şi de chinuitoare greutăţi morale.

Mama  a însemnat de atunci spirit de toleranţă, model de răbdare în faţa tuturor vicisitudinilor vieţii, prototip istoric al îndârjirii naţionale şi înţelegere calmă a destinului. Iată spiritual în care a fost format viitorul poet şi care se ilustrează în principalele coordinate ale operei : “Locuiesc la marginea/ Unei iubiri. În mijlocul ei/ Trăieşte credinţa mea / Locuiesc la marginea unei pâini./ În mijlocul ei/ Dragostea mea/ Pentru voi”. Într-adevăr, dragostea de oameni şi de patrie a fost atunci sădită şi crescută apoi şi luându-şi seva din izvorul popular şi spiritual al poporului roman: “M-am amestecat cu viaţa,/ Ca noaptea cu dimineaţa/ M-am amestecat cu cântul, ca mormântul cu pîmântul. M-am amestecat cu dorul,/ Ca sângele cu izvorul”.

            Grigore Vieru e contemporanul nostru, deci si al ideilor dominante în conştiinţa noastră naţională, pe care o exprimă artistic şi o îmbogăţeşte cu sufletul său sensibil care vibrează la dorul de neam şi ţară. În creaţia sa sunt reflectate trăsăturile caracteristice ale specificului nostru naţional. În poezia lui Grigore Vieru neamul apare întreg şi statornic în viziunea sa, în viaţa şi nemurirea sa, caci poetul, aşa cum mărturiseşte singur, merge pururi spre izvor. Metafora izvorului se descifrează drept simbol al unei mişcări fără început şi sfârşit, e mama şi graiul matern, e pământul şi patria,e spiritualitatea veşnică a neamului, e dragostea ca realizare a vieţii umane. Izvorul lui Grigore Vieru înseamnă veşnica căutare a esenţelor vieţii şi existenţei umane.

            Din creaţia lui poetică se detaşează câteva motive-cheie şi simboluri mai frecvente, care materializează în cuvântul matern coordonatele principale ale viziunii artistice a poetului.

MAMA – simbol al tuturor începuturilor, al veşniciei neamului, al patriei şi meleagului natal. E unul din motivele principale ale creaţiei lui Grigore Vieru şi, poate, cel mai frecvent. Făptura mamei creează o imagine cu multiple semnificaţii:

Uşoară, maică, uşoară,

C-ai putea să mergi călcând

Pe seminţele ce zboară

Între ceruri şi pământ!

În priviri c-un fel de teamă,

Fericită totuşi eşti –

Iarba ştie cum te cheamă,

Steaua ştie ce gândeşti.

            Vizual, făptura mamei e ca o Sfântă Marie de pe zidurile bisericilor, care merge pe nori, fără a le simţi împotrivirea, cu faţa deschisă de o lumină internă ce se îndreaptă spre oameni, zicându-le parcă: „Eu v-am adus Lumina lumii ! Luaţi-o întru desăvârşirea voastră! Genetic, chipul Maicii Domnului şi imaginea din prima strofă există o comunitate uimitoare de sensuri, „seminţele ce zboară/între ceruri şi pământ!” fiind nişte raze de lumină. Spaţiul „între ceruri şi pământ”e hotarul între divinitate , spiritul universal şi existenţa terestră a oamenilor. Aici zboară seminţele (ideile, credinţa în bine şi frumos) , peste care mama ar putea calca. Totuşi mama nu e o fiinţă cerească, ci doar o asemănare cu aceasta.

            „În priviri cu-n fel de teamă” nu descifrează gândul până la capăt, creând sugestia unei dorinţe, a unei vreri ce s-ar putea să nu fie împlinită. E conştiinţa rodului pe care l-a adus mama lumii, în numele vieţii, e îngrijorarea venită din adâncul inimii: cum îi va primi lumea, rodul?Al doilea vers „Fericită totuşi eşti” anulează starea de incertitudine din ochii mamei şi, totodată, creează o punte de legătură între fiinţa pământească a mamei – „iarba ştie cum te cheamă” – şi universul spiritual al lumii întregi : „steaua ştie ce gândeşti”.

            O semnificaţie mai concretă comportă poezia „Mamă, tu eşti…”

Procedeul folosit de autor descinde genetic din arsenalul celor mai vechi teorii astrologice. Conform uneia din ele, fiecare regiune a globului pământesc îndeplineşte funcţii asemănătoare unui organ omenesc (inima, plămânii etc) . Grigore Vieru inversează procedeul, găsind în fiecare element al chipului mamei o imagine semnificativă a patriei:

·         creştetul – muntele

·         ochii – marea

·         palmele – arătura

·         respiraţia - norul

            Caracteristicile chipului fizic sunt complementate de sugestii ale unor trăsături spirituale : mama e veşnică precum patria – gândul e generat de asocierea dintre vârful acoperit de nea al muntelui şi părul cărunt al mamei; ochii ei sunt ca nişte mări albastre, care adună liniştea, frumuseţea şi zbuciumul vieţii; mâinile mamei , asemenea arăturii, sunt dătătoare de rod; respiraţia mamei naşte ploi peste glie şi oraş, insuflă viaţă pe tot întinsul patriei.

            În prima parte a poeziei avem imaginea cosmică a patriei ca mediu geografic, a baştinei, a plaiului, căruia i se dă viaţă prin fiinţa mamei.

Partea a doua a poeziei desemnează două elemente ale patriei ca mediu spiritual: inelul, care simbolizează legătura veşnică între bărbatul şi femeia ce au creat familia (celula neamului), e criteriul statorniciei neamului, de aceea pentru eroul liric duşmanul este cel ce atentează la libertatea neamului său; basmaua mamei e un steag ce zvâcneşte ca inima – o imagine a curăţeniei pline de demnitate, a zbuciumului vieţii poporului.

            Legământul spiritual al fiului cu mama constituie motivul poeziei „Mi-e dor de tine, mamă”: Atmosfera versurilor e mai senina, răspândind în jur un copleşitor sentiment de gingăşie, cu uşoare note nostalgice. Dar senzaţia unor dureri ascunse nu ne părăseşte nici la lectura acestei poezii. E o nelinişte enormă, misterioasă în toată creaţia lui Grigore Vieru, cu excepţia poeziilor pentru copii. Chiar şi în poezia de dragoste poetul emană un sentiment al regretului nesimulat ce vine din conştientizarea caracterului trecător al clipelor dulci. De aceea , poate, poetul caută semnificaţii veşnice în orice lucru din lume, care-i atinge cu aripa vieţii sufletul înrourat de truda cuvântului.

            Cele mai multe poezii ale lui Grigore Vieru sunt nişte poeme lirico-epice, în care caracterul epic este conturat pe temeiul ideilor şi valorilor dominante ale conştiinţei naţionale.

            Literatura naţională, sau conştiinţa artistică a poporului nu poate exista astfel decât în forma graiului matern. Interesul deosebit al scriitorilor români din spaţiul dintre Nistru şi Prut pentru destinele limbii materne e o reacţie firească la nenumăratele atacuri pe care le-a suferit graiul nostru în lungile perioade de înstrăinare forţată de temeliile neamului şi ale spiritualităţii lui. Interpretarea poetică a valorilor etice , filosofice şi estetice ale limbii materne a devenit o acţiune permanentă a scriitorilor, întru susţinerea potenţialului vieţii spirituale a naţiunii. Procedeul este comun pentru toţi poeţii care au scris poezii şi poeme despre limba maternă, începând cu Alexei Mateevici şi până la Grigore Vieru.

            „Graiul” e construită sub formă de răspuns la întrebarea copilului „Ce-i graiul, al lui mumă”, în care se conţine o descriere a valorilor principale ale limbii materne. Ideea principală a poemului poate fi redată în formula: „Limba maternă e existenţa noastră spirituală”. Din descifrarea acestei teze s-a şi constituit poezia – o înlănţuire de simboluri caracteristice creaţiei poetului, viziunii sale artistice.

O alta trăsătură distinctivă a operei lui Grigore Vieru este dragostea – condiţie a vieţii umane. Poeziile sale de dragoste şi aforismele prezintă dragostea într-o manieră deosebită, accentuându-se frumuseţea caracterului, puritatea şi splendoarea semnificaţiilor acestui sentiment.

            Grigore Vieru a dedicat pagini întregi femeii. La el poezia iubirii ocupă un loc esenţial, ontologic. Mihail Dolgan , critic literar basarabean, observă că în poezia lui Grigore Vieru poemele iubirii pentru femeie „constituie acea verigă principală din lanţul veşnic viu al existenţei umane, în lipsa căreia omul nu-si poate imagina fericirea deplină pe pământ”.

            În poeziile sale, Grigore Vieru îi conferă iubitei un statut miraculos, care ţine de taina filosofiei. Astfel, iubita apare ca un element de legătură între lumea fizică şi cea cosmică. Iubita este puntea care face posibilă vieţuirea printre elementele naturii, ea este fiinţa care reprezintă sensul existenţei. Dragostea in poeziile lui Grigore Vieru este conceputa  ca un izvor veşnic din care cel însetat caută să-şi potolească setea; dragostea este locul în care omul îşi găseşte marea lumină , în care cei de aproape vor găsi identitatea strămoşească, pură şi nealterată: „Când am să mor,/ să mă îngropi/ în lumina ochilor tăi/…Ca nimeni/ să nu-mi joace pe mormânt, să nu fiu, ca strămoşii, /pus sub ierburi şi pământ/ îngroapă-mă în lumina ochilor tăi, / femeie de pe urmă, / femeia mea dintâi”.

Încredinţarea vieţii iubitei este în lirica poetului unul dintre cele mai sincere şi cutremurătoare gesturi pe care bărbatul, în general, îl face prin taina cununiei.

 Universul poeziei lui Grigore Vieru n-ar fi complet fără poezia de inspiraţie mitologică. În mitologia antică a Orientului şarpele simbolizează înţelepciunea şi unitatea lumii.

În creaţia populară românească şarpele e simbolul vicleniei, care s-a pietrificat în zicala „a pune şarpele la sân”. Deci, a te lăsa încântat de omul viclean.

            Grigore Vieru porneşte de la semnificaţia pe care o are şarpele în folclorul românesc, eroul său liric „îşi pune şarpele la sân”, motivul însă este extins asupra întregii existenţe spirituale a omului, asupra a tot ce are mai sfânt: coarda poamei, părul mamei. „Harpa” e un poem lirico-epic, în care sunt generalizate artistic problemele existenţei spirituale.

Ioan Alexandru spunea despre Grigore Vieru : „ un poet care şi-a asumat greul unui grai trecându-l prin inima sa şi, încărcat de răbdare, înţelepciune şi nouă frumuseţe, îl întoarce semenilor săi care-i deschid de bunăvoie inima să-l primească, pentru a-şi duce mai demn mai departe viaţa în spiritul dreptăţii, al iubirii ce covârşeşte şi poate birui totul…O astfel de întruchipare excepţională este acest poet, acest om cât o lacrimă în rostogol pe obrazul planetei”

Basarabenii îi sunt datori poetului pentru efortul depus în readucerea scrisului latin, scrisului firesc al limbii române, precum și impulsionarea activităților de renaștere națională din 1989.
Promovarea activă și neînfricată a idealurilor și valortilor românești - iată truda, neobosită, de o viață a poetului.

BIBLIOGRAFIE:

Vieru, Grigore – Curăţirea fântânii, Galaţi, Editura Porto-Franco, 1993.

Vieru, Grigore -  Rădăcina de foc,  Bucuresti, Editura Univers, 1988.

https://ro.scribd.com/doc//Grigore-Vieru-Si-Dragostea