UNIVERSUL DRAGOSTEI: AL MAMEI ȘI AL IUBITEI, ÎN POEZIA LUI GRIGORE VIERU

Prof. Timofti Maria- Valentina

Disciplina: Religie

Gradul didactic I

Şcoala Gimnazială „Elena Rareş”-Botoşani

            Motto:

            „Lirica lui Grigore Vieru poartă inconfundabila marcă a purităţii. Ea se alimentează dintr-un sentiment profund, arhetipal manifestat faţă de mamă şi maternitate, faţă de iubită şi iubire.” (Acad. Mihai Cimpoi)

                       

            Maturitatea poetului Grigore Vieru, urcuşul său spre devenire este marcat de două persoane pe care le iubeşte: mama şi iubita. Drumul său este un parcurs al împletirii între copilul mamei şi bărbatul femeii iubite. Dragostea pentru mamă se transferă, prin căsătorie, către iubirea soţiei.

            „Ar trebui alături

             De-al iubitei nume

             În sclipătul verigii

             Să-l scriem şi pe-al mamei.”   (Inel)

            Universul metafizic al devenirii sale este un univers colorat în alb şi verde. Albul e culoarea mamei, iar verdele e culoarea femeii pe care o iubeşte. Aceste două culori se transformă, se schimbă, se modulează, sugerând o trecere a timpului, etapă cu etapă, de parcă am vedea o clepsidră pe care o tot întoarcem, având în faţa ochilor fie imaginea mamei-alb, fie imaginea fiinţei care l-a inspirat mereu-verde. Revelatoare, în acest sens, este poezia Pe drum alb, pe drum verde.

            Sentimentele de dragoste pentru cele două fiinţe se întrepătrund ca nişte verigi dintr-un lanţ veşnic viu, uman, care leagă lumea fizică, materială de cea cosmică:

            „Nu-mi lua cercei şi salbe...

            Ia mai bine norei, lasă,

            Că ea-i tânără, frumoasă

            Iar eu, fiule,-s bătrână,

            Cine m-o vedea-n ţărână?!”     (Cântecul mamei)

            “Eu înaintea mamei

            am suflet vinovat

            Cu braţul am furat

            ducând-o, tot mai multă

            iubitei mele dragi.”   (În faţa mamei)

            „Acum

            aşezându-şi-le

            pe-a mesei albă faţă

            între fecior şi noră sta

            Doamne,

            prima dată în viaţă

            îşi vede mâinile ea!”                (Mâinile mamei)

            Albul mamei sugerează puritatea sufletului ei de femeie văduvă, care şi-a crescut copilul cu mult efort. Apoi mai sugerează şi înţelepciunea femeii de la ţară, credincioasă şi harnică, dedicată casei şi pruncului ei.

            „Pe drum alb înzăpezit

            Pleacă mama

            Pe drum verde înverzit

            Vine draga.”    (Pe drum alb, pe drum verde)

            „Nu-mi lua cercei şi salbe

            Căci de-acum am plete albe.”   (Cântecul mamei)

            „Mi-era ruşine s-o sărut,

            În faţa ta,

            Să mângâi părul ei cărunt

            În faţa ta.”   (Cântec despre mama spus iubitei)

            „Alb împrăştiate

            Pletele-i pe valuri

            Coperă, o, marea...”   (Cutremur)

            „Braţele mele

            Care pot legăna pe ele

            Toată zăpada pletelor mamei.”    (Braţele mele)

            „Pe fag dulce-amărât

            Arde, mamă, alba-ţi stea.”   (Steaua mamei)

            „Mama este începutul tuturor începuturilor” spunea Grigore Vieru. Pentru copil, mama face legătura între cer şi pământ, fiind ca o sfântă, ca Maica Domnului, ca o icoană care trebuie preacinstită veşnic:

            „Uşoară, maică, uşoară,

            C-ai putea să mergi călcând

            Pe seminţele ce zboară

            Între ceruri şi pământ.”    (Făptura mamei)

            „Alăturea de coarda poamei şi sfântul fir de păr al mamei

            Cu harpa stăm sub mere coapte.”   (Harpa)

            „Mama mea viaţa-ntreagă

            Stând la masă ea şi eu

            Se aşeza între mine

            Şi preabunul Dumnezeu.”    (Autobiografică)

            Mâna mamei este ca o aureolă ce încununează creştetul pruncului:

            „Când m-am născut, pe frunte eu

            Aveam coroană-mpărătească

            A mamei mână părintească.”    (Mâinile mamei)

            Verdele vierean sugerează iubirea pentru draga sa, iubire plină de vivacitate, izvor veşnic de inspiraţie, lumină pentru sufletul său.

            „Pe drum înverzit

             Vine draga.

            ...S-o-ntâlnesc pe cea venind

            Pe drum verde?!”          (Pe drum alb, pe drum verde)

            „Te-am iubit aşa de tare

            că-nverzea pădurea-n cale.”   (Feminină)

            „Ceea ce, neauzit,

            Din ramuri cade

            Sunt frunzele noastre.”    (Iubito)

            „Unde sunt frunzele

            hrănite cu sângele

            dragostei noastre?!

            ...Unde e sângele

            hrănit cu verdele

            al frunzelor tinere?!”     (O ceaţă caldă)

            „Iar toată făptura ta

            Ca izvorul şi iarba.”    (Închinare)

            Grigore Vieru a scris o poezie de dragoste care porneşte dintr-un suflet sensibil, dintr-un interior cu multă lumină, oferind femeii pe care o iubeşte un statut aparte, enigmatic şi pur, sfânt şi veşnic. Dragostea este ca o lumină aprinsă care arde într-o biserică, ca un semn al supravieţuirii, ca o identitate veche, strămoşească, aflată sub sfânta taină a dorului, a contopirii într-o căsătorie.

            „...Înconjurată de lumină

            Tu însăţi din lumină vii

            Pre tine doar te am pe lume

            Şi nu voi alte veşnicii.  

            ...Iubire! Ram de rouă sfântă

            Cânt unic, o, ce mă adaşti,

            Asupra-ngândurării mele

            Tu nu plângi lacrima-o naşti.”     (Leac divin)

            „Când am să mor

            să mă îngropi

            în lumina ochilor tăi...

            îngroapă-mă-n lumina

            ochilor tăi

            femeie de pe urmă

            femeia mea dintâi.”    (Când)

            „Degetele noastre, femeie,

            stau strânse-mpreună

            în acelaşi inel

            amândoi odată ne aplecăm

            peste leagănul de alunel.”     (Cântec pentru femeie)

            Lirica lui Grigore Vieru este în întregime pură, sinceră, plină de candoare, deoarece sufletul poetului era plin de iubire faţă de mamă şi copilărie, faţă de iubită, ca un dar primit de la Dumnezeu pentru a empatiza cu cele două făpturi pentru care a ars cu sentimente profunde.

            Poeziile vierene au muzicalitate, sun uşor cantabile. Îndrăgostiţii, bărbaţi şi femei le cântă, le rostesc, le recită, fiindcă regăsesc în ele inocenţa sentimentală, melancolică sau energia vie a tinereţii.

            Copilăria, pământul patriei, natura, marea, cântecul, dorul, sacrificiul, bucuria, bunătatea, credinţa s-au coroborat, s-au împletit stilistic pentru a crea marea temă a liricii vierene IUBIREA-pentru MAMA şi pentru IUBITA lui soţie, iubire elogiată într-o dialectică a feminităţii, încărcată de afecţiune. Parcursul vieţii poetului basarabean s-a desfăşurat între două albii: albia râului alb-al mamei  şi albia râului verde-al iubitei.

                                                             Bibliografie

1.Bogasiu, Sava, Grigore Vieru: luceafărul de dincolo de Prut al limbii române, Editura „Alpha MDN”, 2009, Buzău

2.Cimpoi, Mihai, Grigore Vieru-liricul, Editura „Agora”, 2012, Bucureşti

3.Vieru, Grigore, Sunt robul iubirii, Editura  “Agora”,2012, Bucureşti

4.Idem, Rugăciune pentru mama, Editura „Scrisul românesc”, 1994,Craiova

UNIVERSUL DRAGOSTEI: AL MAMEI ȘI AL IUBITEI,

ÎN POEZIA LUI GRIGORE VIERU

Rezumat

Prof. Timofti Maria- Valentina

Disciplina: Religie

Gradul didactic I

Şcoala Gimnazială „Elena Rareş”-Botoşani

Maturitatea poetului Grigore Vieru, urcuşul său spre devenire este marcat de două persoane pe care le iubeşte: mama şi iubita. Drumul său este un parcurs al împletirii între copilul mamei şi bărbatul femeii iubite. Dragostea pentru mamă se transferă, prin căsătorie, către iubirea soţiei.

            „Ar trebui alături

             De-al iubitei nume

             În sclipătul verigii

             Să-l scriem şi pe-al mamei.”   (Inel)

            Universul metafizic al devenirii poetului Grigore Vieru este un univers colorat în alb şi verde. Albul e culoarea mamei, iar verdele e culoarea femeii pe care o iubeşte. Aceste două culori se transformă, se schimbă, se modulează, sugerând o trecere a timpului, etapă cu etapă, de parcă am vedea o clepsidră pe care o tot întoarcem, având în faţa ochilor fie imaginea mamei-alb, fie imaginea fiinţei care l-a inspirat mereu-verde. Revelatoare, în acest sens, este poezia Pe drum alb, pe drum verde.

            Sentimentele de dragoste pentru cele două fiinţe se întrepătrund ca nişte verigi dintr-un lanţ veşnic viu, uman, care leagă lumea fizică, materială de cea cosmică:

            „Nu-mi lua cercei şi salbe...

            Ia mai bine norei, lasă,

            Că ea-i tânără, frumoasă

            Iar eu, fiule,-s bătrână,

            Cine m-o vedea-n ţărână?!”     (Cântecul mamei)

            Lirica lui Grigore Vieru este în întregime pură, sinceră, plină de candoare, deoarece sufletul poetului era plin de iubire faţă de mamă şi copilărie, faţă de iubită, ca un dar primit de la Dumnezeu pentru a empatiza cu cele două făpturi pentru care a ars cu sentimente profunde.

            Copilăria, pământul patriei, natura, marea, cântecul, dorul, sacrificiul, bucuria, bunătatea, credinţa s-au coroborat, s-au împletit stilistic pentru a crea marea temă a liricii vierene IUBIREA-pentru MAMA şi pentru IUBITA lui soţie, iubire elogiată într-o dialectică a feminităţii, încărcată de afecţiune. Parcursul vieţii poetului basarabean s-a desfăşurat între două albii: albia râului alb-al mamei  şi albia râului verde-al iubitei.