Prof. Mihaela Budeanu Mihalachi Mihaela, Limba și
literatura română,
gradul didactic I, Liceul Dimitrie Negreanu Botoșani
În
literatura română, scriitorul a învățat mereu
de la Istorie, de la Școală, de la Viață și de la Suferință. Pentru unul dintre
cei mai autentici scriitori români, Grigore Vieru, învățătura a venit de la
iarbă, de la cer, de la păsări, de la graniță și de la tot ce e legat de
suferința neamului său. Poet basarabean, Vieru a înțeles că principala formă de
a lupta împotriva opresiunii sovietice este Cuvântul. Acesta a trebuit să treacă
printr-o purificare spirituală, pentru a rămâne doar rădăcină de trăire și de
simțire profund românească.
Astfel, încă din perioada studenției,
Gr. Vieru a descoperit că sensul creatorului e acela de a învăța să fie în
același timp dascăl, preot, cântăreț al suferinței colective, analist politic
și soldat al cugetului românesc, dar și medic al sufletului: ,,Arată- mi-se-n
vis un cântec”. Puterea creatorului venea, așa cum afirma Adrian Păunescu
într-o mărturisire despre poetul basarabean, din credință.(...) Pentru el ,
mama a fost mama adevărată, dar și România întreagă. De aceea, casa părintească
se confunda cu țara întreagă, dincolo de granițele de iarbă pe care le trecea
cu numeroase motive ca și cum materealitatea lor era insesizabilă pentru
poet.
Vieru a declarat într-un interviu că
responsabilitatea unui poet e cea care îl definește din perspectiva acestor
profeții. Etimologia cuvântului e cea de făuritor, creator și astfel Grigore
Vieru și-a considerat talentul o responsabilitate față de neam. El a
transformat granița de sârmă ghimpată într-una de iarbă și flori.
Universul valorilor liricii lui Grigore Vieru
este unul armonios, într-o perfectă simbioză: Mama e Patria, Iarba e Casă,
Familia e duminică, iar Biserica ține loc de suflet. Ce altă definiție mai bună s-ar putea da unui
apostol al simțirii nationale?! Ce alte
versuri puteau fi alese ca epitaf pentru el dacă nu:
„Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”. Rugat
să lămurească aceste cuvinte, poetul a răspuns că : „A fi simplu nu e treabă
ușoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puțin în fiecare zi, în numele celor multi,
până te preschimbi în iarbă”. Aceste lucruri aparent simple îl tentau
permanent pe Grigore Vieru si prefera să
se confunde sau să evadeze în lumi în care sufletul se eterizează: natura,
copilăria sau visul. În poezia „Unde
fugim de acasă?”, dedicată lui Marin Sorescu poetul se confesează cu bucurie,
stiind că, în secolul dramatic pe care-l
trăiește, are speranța metamorfozării în copil. Ce forță îi dă această nouă
stare, aflăm din versurile:
„Jucându-mă,/ Mă ascund/ După o rază de
soare, /După genele mele/ Lăsate peste doi sâmburi/Umezi-amari/ După un spic,
după o fragă,/După un iepure ce aleargă,/ În ochii ariciului,/ În felinarul
licuriciului,/ În umbra unei albine.”
În acest univers, poetul este într-un permanent și fecund dialog cu Divinitatea,
Cosmosul, Pământul, Prutul. De altfel, suferința nu vine din lipsa comunicării
cu Universul, ci din faptul că ,, dacă visul unora a fost să ajungă în cosmos,
eu viața întreagă am visat să trec Prutul.” Este atâta firesc în acest creator
basarabean, încât te încearcă o
întrebare asemănătoare cu a lui Lucifer izgonitul din Rai. Lucrarea sa pare să
aibă ceva din firescul și inevitabilul Creației. Gândirea sa e la fel de pură
ca acel cuvânt de la Început.
....iar gândul lui, gândul lui vrea doar să transforme granița în iarbă!
Bibliografia:
1. Grigore
Vieru, Rădăcina de foc, București.
Editura Univers, 1988
2. Tudor
Topa, Voievozii inspirației,
Chișinău, 2007
3.
Arhimandritul Mihail
Daniliuc, Doxologia.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu