ÎNTÂLNIRE CU LIMBA STRĂMOȘEASCĂ

MUNTEANU GABRIELA, profesor înv. Primar  grad I,

Școala Gimnazială nr. 1 Hilișeu Horia, Botoșani

     „Grigore Vieru, între Basarabia şi România”- Când spun Basarabia, spun acasă...Am simțit acest lucru de când eram de o șchioapă, de când așezată sub un nuc îl ascultam pe bunicul povestind despre război, despre drumul parcurs pe jos până la Chișinău sau până la Odessa...crescând am început să caut glasul moldovenesc în emisiunile de radio sau televiziune , mutând antena în așa fel încât sunetul sau imaginile să fie cât de cât clare. Am fremătat e emoție atunci când, la 45 de ani mi s- a oferit ocazia să trec în sfârșit Prutul. Am gustat pâinea fraților mei amestecând-o cu lacrimi...lacrimi de bucurie! Ajunsesem în sfârșit ACASĂ! Acasă, unde mă așteptau toți ai mei: Eminescu, Ștefan cel Mare și Vieru...Grigore Vieru și limba cea strămoșească!

     10 aprilie a fost, este și va fi pentru mine o zi importantă, o zi binecuvântată de Dumnezeu pentru că este ziua fratelui meu, Alexandru, pentru că este ziua internațională a fraților...ziua în care ar trebui să petrecem alături de frați clipe minunate... anul acesta, ziua de 10 aprilie a fost ziua în care am trecut prima dată în viață granița României...Da! Pentru prima dată!Unde am plecat? Bineînțeles ...la frați! La frații mei iubiți din Basarabia!
     Prutul , linisțit la primele ore ale dimineții, ne-a primit ca un frate...L-am lăsat în urmă, urmărind cu privirea satele ce se desfășurau în fața ochilor, sate cu nume greu de rusificat: Costești,Saptebani,Rîșcani...OchiulAlb.
     Ochiul Alb... locul în care eram așteptați cu nerăbdare de frații nostri basarabeni. Am gustat din pâinea și sarea Moldovei cu lacrimi în ochi, cu gândul la Ștefan cel Mare, la Eminescu, la toți cei deportați în Siberia, cu gândul la Grigore Vieru, cu gândul la frați...Dulce pâinea Moldovei!...Lacrimele mele? Sărate ca sarea acestui pământ urgisit....părea că toate lacrimile vărsate de frații basarabeni se strânseseră în acea sare...le-am gustat...le-am înghițit încet...mi-am dorit să simt la nesfârșit gustul acestui pământ încercat...am privit apoi fața celor ce ne așteptau...blânde moldovence, harnice, cu vocea domoală, lină ca apele Prutului....
      Școala din Ochiul Alb? Un loc fascinant în care vechiul se îmbină cu noul în mod armonios, în care dascălițele se completează reciproc, făcând totul mai usor, acompaniind cu cântec lucrarea dumnezeiască pentru care au fost trimise pe pământ...”Suntem toate de baștină...”,  imi spun ele, „nu ne-am îndurat să ne părăsim satul, școala...” . Le privesc...3 generații...

      Copiii? Parcă m-am întors în timp, când respectul pentru școală era respect...frumoși, respectuoși , cu bun simț, atâta cât trebuie ca limita dintre generații să se facă simțită...
Am ales să văd o oră de limba română...Ce-aș fi putut alege acolo unde atâția patrioți au luptat ca limba strămoșească să-și recapete statutul? De pe perete privește spre noi Luceafărul eminescian...ezităm...nu îndrăznim să intrăm ... Suntem întimpinate în cabinetul de limba română din nou cu pâine și sare , cu plăcinte ...de pe pereți privesc spre noi uriașii limbii: Eminescu, Creangă, Alecsandri, Mateevici , Caragiale...Grigore Vieru ne surâde...

     ”Bine ați venit!”...parcă-l aud..

      Ce mult mi-am dorit să te găsesc, maestre! Am tânjit ani la rând să pășesc pe pământul drag ție! Incepe ora...”Povestea unei plăcinte”...Costache Negruzzi...nici nu se putea alege mai bine! Negruzzi, scriitor, om politic, luptător pentru unitatea românilor...Privesc spre doamna profesoară Maria Cepoi...are emoții. Și eu am... sorb fiecare cuvânt privindu-l pe Grigore Vieru ...și el mă privește...
”Sărut vatra și-al ei nume
Care veșnic ne adună
Vatra ce-a născut pe lume
Limba noastră cea română”
     Fii binecuvântat, maestre acolo, printre luceferi!
     O limbă română, curată, melodioasă așa cum numai în Basarabia poți auzi, îmi inundă sufletul și inima...lecția de limba română se îmbină cu cea de istorie și mă trezesc prinsă în horă alături de elevi, de colega mea Iuliana și de doamna profesoară Cepoi...”Hai să dăm mână cu mână, cei cu inima română...” . ..ne unim mâinile, inimile și sufletele de frați despărțiți de istorie...
     „Acasă-i România” cântă o fată frumoasă...”Acasă-i România!” , o susțin și eu și lacrimile care îmi curg pe obraz și pe care nu le mai pot stăpâni deși mi-am propus să nu plâng în fața elevilor îmi trădează emoția și suferința...copiii din fața mea înțeleg sursa lacrimilor...mă cuprind în brațe și atunci și eu am convingerea că mai există speranță...SPERANȚA UNIRII...
     Coborâm...Pe holurile mari , decorate cu diverse lucrări întâlnesc elevi frumoși , respectuoși, cu zâmbetul pe buze...ne așteaptă...ne încântă cu poezii, cu cântece, cu piese de teatru...sunt neîntrecuți!...Sunt captivată de naturalețea, dezinvoltura și talentul cu care se prezintă în fața noastră!
     Nu mă mai satur să ascult! Să le spun că am murit și am înviat de dorul lor? Nu-i timp....îi ascult...au atâtea de povestit și eu atâta de învățat de la ei...îndrăznesc la sfârșit să le citesc o poezie, temându-mă că nu le va plăcea...cine sunt eu? Un Dascăl...de aceea aleg o poezie pentru dascăli...Place!...Dintr-un colț, domnul Petru Ababei, sufletul acestei înfrățiri , mă încurajează:

      „ Citiți-o pe cea cu fratele de peste Prut!”

       Să îndrăznesc?
       Poruncesc lacrimilor să-și vadă de treabă, să rămână pe fundul sufletului...Altădată să curgeți!
      Îmi pironesc ochii în carte și încep:

" De ani de zile te aștept, Fratele meu, de peste Prut,

Să te întorci din pribegie la mama care te-a născut...

Mă amăgești de multă vreme și-mi cânți în doine că ți-e dor,

Să calci câmpia părintească, să-mbrățișezi al tău popor.

Eu pâine-am copt în vatra casei și prispa iar am văruit,

Și-am pus la poartă Tricolorul...dar tu din nou nu ai venit...

Și dac-ai ști ce greu mi-a fost ca să culeg grâul de pâine!

L-am strâns tocmai de la hotar, sperând că ai să vii la mine...

Căci lângă gardul ce desparte a noastre inime frățești,

Acuma crește grâu, măi frate, din lacrimile părintești...

Au plâns părinții noștri mult, gândind că noi ne-am străinat...

Și mă gândesc că nu vii frate...și ce crezi tu? Nu e păcat?

Nu e păcat că au murit ai noști părinți tot așteptând,

Să te întorci cu drag acasă cu Tricolorul fluturând?

De-atâtea ori ai spus că-i greu...c-al tău străin te dușmănește,

Și te-așteptam cu bucurie  ca să-nnoim ce ne unește!

Să împărțim cu bucurie și pâinea coaptă-n vatra țării,

Și poezia, doina, hora, iar plânsul să îl dăm uitării!

Dar văd că te-ai obișnuit, să fii străin lângă hotar...

Iar pâinea s-a răcit pe masă și mama-așteaptă în zadar...

Privește dară spre Apus să vezi pe frații ce te-așteaptă!

Avem atâtea de făcut, apucă dar, calea cea dreaptă!

Eu n-am să-mi pierd răbdarea, Frate, și am să coc și mâine pâine,

Și de nu  vii...lăsa-voi doina  ca jalea inimii s-aline...” ( Gabriela Munteanu)

       De undeva , din suflet, îmi răspunde Grigore Vieru:

„Din Basarabia vă scriu
Dulci frați de dincolo de Prut,
Vă scriu cum pot și prea târziu...
Mi-e dor de voi și vă sărut....
Pe mine frate, cum să-ți spun,
Pe mine m-au mințit la școală
Că-mi ești dușman, nu frate bun...”

    Mă îmbrățișează doamna profesoară de limba română...o îmbrățișez și eu cu tot dorul adunat în atâția ani...îmbrățișez o soră, îmbrățișez România Mare în care au intrat la un loc Eminescu, Negruzzi, Vieru și toți eroii deportați în Siberii sau omorâți pentru LIMBA NOASTRĂ...
     Plecăm cu promisiunea că ne vom revedea...primul pas a fost mai greu...acum Basarabia înseamnă ACASĂ...Cum să nu te întorci??
„Venii târziu acasă
Să văd ce-i zice tu...” ( Grigore Vieru)

Bibliografie:

Munteanu, Gabriela, „Lacrimi necurse” Editura Cronologia, Sibiu, 2018

Vieru, Grigore, „ O sută și una de poezii”, Editura Fundația Națională, 2017