Prof. înv. primar
Ciurdea Elena Livia, grad didactic I,
Școala Gimnazială
,,Vasile Alecsandri” Roman
În
,,România literară” (nr. 2/2011), vorbind despre antologiapoeților din
Bucovina, realizată de poetul cernăuțean VasileTărâțeanu, criticul Gh. Grigurcu
observa, cu deznădejde, că acest pământ „victimizat deimperiul sovietic” n-ar
mai avea speranța unei „previzibile integrări”, iar discursul poetic al
acesteiprovincii, care ar părea unora oarecum „desuet”, se legitimează atât
prin faptul că „nu există înarta literară procedee definitiv epuizate”, cât mai
ales prin acea „stare de spirit actuală”reverberată, la intersecția istoriei cu
intimitatea eului, care-și „cere dreptul la exprimare”.
Această
observație este valabilă și pentru literatura Basarabiei, mai activă și mai
binereprezentată, unde la loc de seamă, numele poetului Grigore Vieru rămâne
de-a pururi un deschizător de drumuri.
Deplângându-i
pierderea, confratele Nicolae Dabija scria acum trei ani că Grigore
Vieru ,,a fost mai mult
decât un poet, a fost un stegar”, care a ajutat, înainte de 1989, generațiile
tinere să-și regăsească
țara, dar și țării (după 1989) – să-și regăsească Basarabia, cu întreaga ei
tradiție istorică,
culturală și spirituală. Altul ar fi fost destinul nostru azi – spunea N.
Dabija –
„dacă Grigore Vieru ar fi
acceptat în 1991 să candideze la postul de președinte al Basarabiei din
partea Frontului Popular,
care era pe atunci al nostru”, ,,poetul-stegar ”, „ar fi putut fi un Alexandru
Ioan Cuza”. Și asta pentru
că, la începutul anilor ‘90, „neamul nostru de pe ambele maluri ale
Prutului ar fi avut ceva
mai multă încredere în poeți decât în politicieni”.
Stegar
al demnității, integrității și unității neamului său, Grigore Vieru a fost
ecoul spiritului românesc, ținut astfel treaz dincolo de Prut, pentru care
aspirația națională șiapartenența la conștiința de neam, tradiții și limbă era
atât legitimă. Poetul observase că România este o țară „plină de granițe”,
iarBasarabia – „un copil înfășurat în sârmă ghimpată”: „O spun să mă audă și
plin de floare pomul: /«Și din mormânt voi spune mulțimii adevărul.»”
Vieru,
născut în 1935, a fost contemporan cu numita „generație Labiș”, care areluat
legăturile cu poezia interbelică, redescoperind lirismul într-un moment când
dogmatismul afecta grav cultura și literatura română. Dedicând prin volumul ,,Numele
tău” (1968) poezii întregi lui Nicolae Labiș și Marin Sorescu, Grigore Vierunu
uita de Tudor Arghezi, Lucian Blaga și Constantin Brâncuși,moduri de creație
memorabilă ale spiritualității românești.
Erau
primele dedicații apărute în literatura basarabeană postbelică,înainte de
trecerea Prutului pentru prima dată (1973) și revenirea ritualică în spatial
național și cultural căruia îi aparținea. Implicat, cu dăruie, înmișcarea de
redeșteptare a conștiinței naționale pe teritoriul dintre Prut și Nistru, Vieru
a jucat un rol important în „românizarea” sentimentului național, susținând introducerea
limbii române,ca limbă oficială, și a grafiei latine (în 1988, în săptămânalul
cultural
,,Literatura și Arta” de
la Chișinău apare primul text cu grafie latină din istoria culturală postbelică
a Basarabiei, iar din 1989
gazeta respectivă se va tipări în întregime cu alfabet latin). Tot atunci, în
acele momente de de transformări șovăielnice, poetul apără imnul național
„Deșteaptă-te,
române”, care fusese
propus pentru a fi înlocuit cu alt text, al unui contemporan.
Poezia
sa conține diverse aspecte dintr-o istorie tulbure și asupritoare: ,,În mine a
lovit străinul/ de Paști sau Denii./ Dar încolțitu-m-au besmeticii/
șimoldovenii.// Că nu suntem români, străinul/ Pe-a lui o ține./ Și-ai mei mai
tare-l cred pe dânsul/Decât pe mine.// Basarabie cu jale,/ Basarabie,/ De pe
deal și de pe vale,/ Basarabie.” (,,Basarabie cu jale”).
Poetul
a vibrat pentru transmiterea sentimentului național, de aceea versurile sale au
fost înțelese foarte bine de popor, erau sincere, directe, clare, esențiale,
urgente.
Vieru
e un poet cetățean,care a exprimat în numele neamului său, o istorie vitregăși
totalitară. „Hăcuindu-i” harta și doina, limba și drepturile istorice și
sociale, cultura și
tradițiile, poporul este
împins și pe calea unor „Siberii fără de sfârșit”. Destinul eroic și martiric
al
Basarabiei amintește de
mitul christic în versurile:
„Doamne,
cel din slăvi creștine,/ Ce păcate oare-ai săvârșit/ Că te-au dus acolo și pe
Tine/ În
Siberii fără de sfârșit.”
(,,Reaprindeți candela”). Cele 13 strofe pentru mankurți, de o claritate
gravă, sunând ca o
continuă acuză și ca un strigăt de revoltă și vaiet:
„Ei
nehăcuiră graiul/ și doina, și harta!/ Ei care astăzi vânează/ «Literatura și
Arta!» // Ei datina ospurcară/ Barbar și sinistru!/ Ei care azi adulmecă/
Revista «Nistru!» // Ei gâtuiră prădalnic/Biserici frumoase!/ Ei ne răstigniră
pe crucea/ Lui ‘46. // Ei ne-au mânat spre Siberia/ Cu pistoluldin urmă! (…)/
Ei au dus omul la ocnă/ Pentru trei ciocălaie!…”
Supremația
Eminesciană
La
Grigore Vierueste uimitoare iubirea valorilor culturale românești, între care
Eminescu este prețuit regește. Poetul „nepereche”, expresie a unui autentic
românism și aideii de românitate, care a scris pagini memorabile despre istoria
Basarabiei și despre situația de peste Prut, devine imaginea centrală și de
netăgăduit a poeziei lui Grigore Vieru. La fel ca Nichita Stănescu, Vieru
nutrește față de autorul „Luceafărului” un sentiment de venerație, regăsind
peste timpuri în acesta aspirația curată a sentimentului național,„A murit
fratele lui Eminescu”, își intitula tableta-necrolog poetulNicolae Dabija, iar ,,sufletul
său merge să stea la sfat cu el”.
Se
împlinea, de fapt, prin accidentul dinnoaptea de 15-16 ianuarie 2009, în timp
ce se întorcea de la o manifestare omagială, acea premoniție răscolitoare încă
din 1964, când, în revista ,,Nistru”, lui Vieru îi apărea poezia ,,Legământ”,
dedicată lui Mihai Eminescu:
„Știu:
cândva, la miez de noapte, / Ori la răsărit deSoare,/ Stinge-mi-s-ar ochii mie/
Tot deasupra cărții Sale.” Concomitent cu această poezie națională, Grigore
Vieru a cultivat și lirismul cu reflecții grave, în care se regăsesc teme îndrăgite
sufletului său înlăcrimat și însetat de
Dreptate, de Demnitate și
Frumos, de Bine și Adevăr. Versurile dedicate limbii române, în succesiunea
directă a lui Alexe Mateevici, sunt unele din celemai frumoase scrise de cel ce
dedicase, prin anii ‘70, Tricolorului național, poemul Curcubeul.
Filologul
și istoricul, – absolvent al Institutului Pedagogic ”Ion Creangă” din Chișinău
(1958), – sevor regăsi într-una și aceeași vocație a militantismului național,
deopotrivă incriminant șiintegrator, în sensul în care poetul spusese că ,,cine
nu și-a scris istoria cu sângele, acela sau n-a
avut-o niciodată, sau
crede că poate trăi pe contul istoriei altora.” ,,Salvarea prin limbă” și ,,carte”
devine un laitmotiv în
poezia conștiinței sale naționale care privește spre Lumină și Frumusețe:
„Razele ne vin din soare,/
Iar miresmele – din floare,/ Numai dorul strămoșesc –/ Din cuvântul
românesc.” (,,Dorul și
limba”).
Grigore
Vieru este o valoare inestimabilă a culturii,literaturii și mișcării de
reînnoire a conștiinței naționale în Basarabia. Opera sa, trecând de mult peste
vremurile istorice vitrege pe care le-a trăit, a devenit un bun mai larg al
culturii și spiritualității românești. Să sperăm că, într-un viitor nu prea
îndepărtat, profețiile sale se vor împlini, iar cele două țări româneștidin
Europa neavând, de fapt, decât o unică temelie de etnicitate exprimată
printr-un organismnațional viu, în ale cărui vene curge același sânge de
autentică românitate, se vor uni.
Bibliografie:
https://arhiva.romlit.ro/index.pl/numarul_2,,România literară” (nr. 2/2011);
,,Literatura și Arta”,
nr.3/22 ianuarie 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu