Grigore Vieru –poet și eseist

Andrei Teodor, profesor pentru învățământul primar, gradul didactic I, Școala Gimnazială Nr. 7 Botoșani

Un chip blând, o minte strălucită, un om bun şi iubitor de oameni, iubitor de ţară. Aşa era Grigore Vieru, poetul român născut dincolo de Prut. Aşa l-au perceput nu doar apropiaţii, ci şi aceia care şi-au intersectat drumul cu al său. Există trei prilejuri de a te cunoaşte pe tine însuţi: munca, iubirea şi cumpăna. Patria este ca un copil: dacă uiţi de ea, poate să plece de acasă. Sunt două dintre credinţele poetului de la a cărui plecare în veşnicie se împlinesc cinci ani la 18 ianuarie 2014.

Grigore Vieru s-a născut la 14 februarie 1935, satul Pererîta, fostul judeţ Hotin, în familia de plugari români a lui Pavel şi Eudochia Vieru. A absolvit şcoala de 7 clase din satul natal, în anul 1950, după care a urmat şcoala medie din oraşul Lipcani pe care a finalizat-o în 1953.

În 1957 a debutat editorial (fiind student) cu o plachetă de versuri pentru copii, Alarma, apreciată de critica literară. În 1958 a absolvit Institutul Pedagogic Ion Creangădin Chişinău, facultatea Filologie şi Istorie. În 1960 s-a angajat redactor la revista Nistru, publicaţie a Uniunii Scriitorilor din Moldova. Între anii 1960-1963 a fost redactor la editura Cartea Moldovenească.

A fost un oaspete frecvent al Căsuţei Poeziei din satul Cociulia, raionul Cantemir, unde a scris celebra carte pentru preşcolari Albinuţa.În 1964, Vieru a publicat în revista Nistru poemul Legământ, dedicat lui Mihai Eminescu. Poemul începe cu versurile: Ştiu: cândva, la miez de noapte,/ Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra cărţii Sale.Anul 1968 a adus o cotitură în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice Numele tău, cu o prefaţă de Ion Druţă. Cartea a fost apreciată de critica literară drept cea mai originală apariţie poetică. În chiar anul lansării a devenit obiect de studiu la cursurile universitare de literatură naţională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuşi, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiş şi Marin Sorescu. Asemenea dedicaţii apăreau pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică. 

Vieru s-a impus ca o personalitate artistică încă din studenţie, când frecventa cenaclul universitar, iar mai târziu ca un talent literar de excepţie şi un spirit civic angajat, ca promotor consecvent al idealurilor naţionale ale românilor din stânga Prutului în cele mai importante manifestări culturale, sociale şi politice ale intelectualilor basarabeni, luptând pentru oficializarea limbii române şi revenirea la alfabetul latin, pentru independenţa şi suveranitatea Basarabiei (1987-1991), pentru reunirea ei cu Patria-mamă. În publicistică a abordat probleme spinoase ale actualităţii şi a meditat asupra destinelor neamului, ale artei, limbii şi literaturii române. El este eminamente un poet al satului conceput ca sălaş al veşniciei, microunivers autarhic ce trăieşte după legi implacabile, spaţiu al originilor şi al sacrului.

Cultul copilului şi al copilăriei, al mamei şi al maternităţii, al pământului cu valoare mitică universală sau – mai particulară – de plai mioritic domină poezia şi mitopoetica lui Vieru.Caracterele esenţiale ale creaţiei sale sunt organic legate de lupta pentru afirmarea românismului: mesianism, cantabilitate clasicistă şi folclorizantă, simplitate a formulelor, dramatism de esenţă baladescă, eminescianism transplantat pe solul modernităţii. Păstrând proporţiile, el şi generaţia sa reprezintă pentru această provincie românească năpăstuită mereu de istorie ceea ce a fost, la începutul secolului, generaţia lui Goga pentru Transilvania. Similitudinea de destin are şi o prelungire în plan poetic. Sub presiunea circumstanţelor, poezia se întoarce la un limbaj mai simplu şi îşi asumă în chip deliberat un mesianism naţional pe care, în condiţii normale, lirismul pur îl evită. Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija şi toţi care sunt ca ei cultivă în chip deliberat temele tradiţionale şi recurg la formule lirice mai accesibile, voind astfel să ajungă la inima unor oameni ţinuţi, de regulă, departe de rafinamentele poeziei moderne. (Eugen Simion)

Sunt preferate elementaritatea stihială, sinceritatea (în plan etic şi estetic), căci poetul transfigurează natura gândirii în natura naturii, după un diagnostic exact al lui Nichita Stănescu.

Poezia lui Grigore Vieru, la fel ca piesele muzicale scrise pe versurile lui, rămân nu doar în patrimoniul literaturii sau al muzicii din Republica Moldova, ci şi în memoria tuturor românilor, pentru că Vieru a fost poetul român de dincolo de Prut pentru care trecerea peste Podul de flori a fost cea mai mare bucurie.

Bibliografie:

1.                        Adrian Păunescu, Un mare prieten, Jurnalul Național 266/2010;

2.                        AGERPRES, Documentare, 2009;

3.                        Ion Cristoiu, Grigore Vieru – poetul neamului, 2011;