Romaniuc Carmen, profesor de limba şi literatura
română, grad didactic I,
Liceul Teoretic „Dr. Mihai Ciucă”, Săveni
Românii care au călătorit în
Basarabia după destrămarea URSS au avut ocazia să-şi cunoască fraţii de peste
Prut şi să observe cultul acestora pentru limba şi literatura română. Este
incredibil cum pe acest petec de pământ oamenii au reuşit să conserve şi să
preţuiască o limbă şi o literatură pe care autorităţile sovietice s-au străduit
din răsputeri să le elimine.Persecuţia etnicilor români, deportările
masive, pierderea intelectualilor şi
aducerea unui milion de ruşi pe teritoriul Basarabiei, impunerea alfabetului
chirilic şi a limbii ruse în şcoli, cenzurarea sau interzicerea scriitorilor
români şi chiar basarabeni nu au avut sorţi de îzbândă.
Astfel
se naşte şi se impune numele lui Grigore Vieru, cel mai cunoscut poet român din
Basarabia, care întreaga sa existenţă a luptat cu toată fiinţa pentru a menţine
vie conştiinţa naţională a românilor basarabeni. Una dintre cele mai mari
realizări din timpul vieţii sale a fost adoptarea în Republica Moldova a limbii
române ca limbă oficială şi a grafiei latine.Succesul şi perenitatea operei
sale se datorează inteligenţei artistice, capacităţii de a vedea până în
adâncul sufletului românesc însetat de iubire, frumuseţe, fericire, candoare,
dorinţă de întoarcere la origini. Într-o atmosferă literară aservită politic,
asemenea celei din România, Grigore Vieru a scris versuri pentru copii, poezii
patriotice, creaţii închinate mamei, soţiei, iubirii, satului natal, poezie
mesianică şi chiar aforisme. Simplitatea şi căldura versurilor vierene au
cucerit din ce în ce mai mult publicul larg şi au dus la recunoaşterea
autorului care, şi după nefericita sa dispariţie, trezeşte interes şi apreciere
în rândurile românilor din stânga şi din dreapta Prutului.
Oricum
ar fi numit, poet, urmaş al lui Eminescu, basarabean, un militant, Grigore
Vieru se autodefineşte cu sinceritate şi smerenie în poezia Formular. Sub un titlu neologic apare un
monolog scris în spiritul sorescian, vocea poetului întreabă şi răspunde ca
persoanjul Iona. Asemănarea se opreşte aici pentru că scriitorul moldovean nu
şi-a pierdut niciodată identitatea, nu rătăceşte într-un spaţiu claustrant, ci
visează la unire, luptă cu toată forţa ca Prutul să fie un râu ca oricare
altul, nu o graniţă. Primele două strofe par universal valabile, acel eu poate fi oricare dintre noi, născuţi
în sânul iubirii. Originea sa este una simplă, fiind descendent al unei familii
de plugari patrioţi, cu un tată pierdut în război şi îngropat în pământ străin.
Profesia de scriitor este definită atât de plastic într-un enunţ marcat de o
metaforă: Ostenesc
în ocna cuvintelor. Şi Vieru crede în slova făurită.Versul Am stat nişte ani închis: în sine.
te duce cu gândul la imposibilitatea rostirii şi îndeplinirii idealurilor
într-o lume controlată sistematic şi afectată de cenzură.
Versurile
pentru copii înveselesc tonul autorului şi au apărut în mai multe volume, Alarma, Muzicuţe, Făt-Frumos
curcubeul, Bună ziua, fulgilor, Făguraşi, Versuri pentru cititorii de toate vârstele, Duminica cuvintelor, Mama.
Ataşamentul şi respectul faţă de familie sunt creionate în catrene simple, dar
grăitoare, care poartă drept titlu chiar numele de rudenie. Mama este unică
precum soarele, comparaţia evidenţiind căldura maternă de neînlocuit, tata e
ţinut de mână din dragoste filială, sora mică-mică aduce numai zâmbete, fratele
va fi un sprijin în viitor mai mult decât averea familiei, bunicii sunt
înţelepţii neamului pe care timpul nemilos îi va lua de lângă cei dragi. Cei
mici cunosc mediul înconjurător prin intermediul unor versuri simple, uşor de
memorat. Iedul, albina, hulubaşul, grăuraşul, puişorul de melc, purcelul compun
o lume a inocenţei care aminteşte de universularghezian al boabei şi al
fărâmei. Puii de om învaţă despre anotimpuri, troleibuz, natură, limba cea
sfântă. Figurile centrale sunt părinţii, bunicii, învăţătorul, prietenul
veritabil, cei care modelează personalitatea omului şi îi înseninează zilele.
Satul
natal şi mama sunt teme lirice sfinte pentru Grigore Vieru. Poezia Satul meu înfăţişează, în câteva
distihuri aproape transparente datorită simplităţii lor, imaginea unui loc de
poveste, pur asemenea apei curate ca lacrima, la poalele unei păduri de stejari
seculari care pare că au primit canon de la bunul Dumnezeu să protejeze
aşezarea de pe vârful dealului. Satul creat in
illo tempore a ieşit de sub influenţa nefastă a trecerii timpului profan,
aşa cum simţea şi Lucian Blaga, veşnicia
s-a născut la sat.Grigore Vieru lasă un testament simbolic în ultima
strofă, obârşia cu huma sa roditoare este locul de odihnă pentru oasele cele
ostenite.
Poetul
mărturisea că cea mai mare tristeţe a avut-o în ziua când i-a murit mama şi de
atunci se simte orfan. Marcat de dispariţia prematură a figurii paterne,
Grigore rămâne numai cu mama şi cu milostivul Dumnezeu. Cea dătătoare de viaţă
aparţine terestrului şi cosmosului, şi iarba, şi steaua îi cunosc durerile
sufleteşti. Maica e uşoară fiindcă are cel mai curat suflet, cele mai puternice
sentimente de dragoste şi puterea sacrificiului suprem. Mâna părintească e coroană împărătească pe care fiul albit
de vreme o simte când vin zorii. Şi mângâierea mamei din pletele sale se
intersectează după un timp cu mângâierea mâinii fiicei, trecut şi viitor se
unesc pe fruntea poetului. Suferinţă şi speranţă încununează viaţa şi opera.
Devotamentul
soţiei depăşeşte bariera morţii, buzele ei sunt o rană tăcută care sărută mormântul celui dispărut mult prea
devreme. Timpul petrecut în singurătate îl depăşeşte pe cel al familiei
complete, însă nimic nu poate şterge amintirea. Copiii sunt dovada vie a
iubirii părinţilor, sunt răspunderea supremă a mamei care se pune în plan
secund şi care ignoră o posibilă fericire egoistă.
Mama
cea tăcută ca frunza, ca iarba, ca steaua, ca piatra nu
poate să-şi îngrijoreze fiii, trebuie să fie sprijinul cel mai puternic,
lumina, bucuria.
Un
loc aparte îl ocupă în universul liric vierean textele dedicate marilor poeţi
români. Este dovada afilierii scriitorului la literatura română, a spulberării
graniţelor fizice şi a integrării sale într-o istorie literară comună şi unică,
cea a literaturii române. Poezia Legământ
închinată poetului naţional, Mihai
Eminescu, evidenţiază neobositul studiu al scrierilor eminesciene a
căror bogăţie nu va permite parcurgerea integrală într-o singură viaţă de om.
Vieru cere să fie lăsate urmaşilor care au o datorie strămoşească, să nu îşi
uite valorile. Un popor care nu cunoaşte propriul trecut este condamnat la
întuneric. Admiraţia faţă de Eminescu este subtil marcată prin scrierea cu
majusculă a adjectivului pronominal posesiv. Numele Lucian Blaga dă titlul unei
alte creaţii lirice în care sunt valorificate câteva motive specific blagiene,
trupul, steaua, fântâna, streaşina casei, lutul.Adjectivele atribuite poetului
filosof sunt frumos, limpede, adânc şi oglindesc percepţia lui Grigore Vieru. Simbolurile
cuibului de lut şi al rândunicii fac trimitere la renaştere, fertilitate,
speranţă. Lucian Blaga este esenţă şi perpetuare. Nu scapă penei de scris
zbuciumul psalmistului Tudor Arghezi. Activitatea artistică prolifică a
scriitorului de la Mărţişor este definită ca cincizezeci de ani de căutări care
nu s-au sfârşit cu moarte. Doar oamenii obişnuiţi, prinşi în vârtejul grijilor
cotidiene îşi găsesc liniştea într-un mormânt. Arghezi, bătrânul, măritul, doar
s-a culcat. Însă veghează, inspiră, dojeneşte şi mângâie prin atâtea şi atâtea
poezii. Vieru îi dedică lui Nichita Stănescu o poezie de dragoste, cu versuri
inegale, dominată de imaginea unei iubite care sfinţeşte totul în jurul ei.
Teluricul şi cerul se unesc din nou pentru că iubirea înalţă, purifică şi aduce
eternitatea. Dar Grigore Vieru lărgeşte universul poetic cu alte două figuri
emblematice ale neamului său, Enescu şi Brâncuşi. Natura întreagă e cântată de
marele compozitor. Iar la Masa tăcerii se vor aduna voievozii la ceas de taină pentru a-şi odihni braţul
şi fruntea de piatră. În ciuda morţii, spiritul lor veghează pământul sfânt al
ţării. Poezia e un îndemn către generaţiile actuale care ar trebui să fie
inspirate de vitejia, sacrificiul, patima şi dragostea de glie ale
înaintaşilor. Fără ei noi nu am mai fi vorbit azi în dulcea limbă românească,
fără ei s-ar fi pierdut totul în negura istoriei.
Scrierile
închinate limbii române şi patriei demonstrează încă o dată iubirea nemărginită
pe care a avut-o Grigore Vieru pentru ţară şi neam. Într-un secol al
globalizării, cu toate avantajele ei, lumea nu trebuie niciodată să uite că
fiecare popor are o amprentă spirituală unică, o zestre naţională de
neînlocuit.
Limba,
folclorul, istoria, literatura, muzica, portul popular sunt chintesenţa unui
neam trecut prin foc şi sabie pentru a rămâne acea insulă de latinitate într-o mare slavă.Limba noastră cea română e născută din vatra neamului, din rodnica ţărână, este limba doinelor de aur şi aneamului dacic. Nimic şi nimeni nu au
putut să şteargă din memoria colectivă a basarabenilor graiul românesc, scris
atâta timp cu litere chirilice.
Opresiunile,
minciuna, îndoctrinarea socialistă sunt criticate în versurile poeziei Scrisoare din Basarabia. Din Basarabia vă scriu,/ Dulci fraţi de dincolo
de Prut./ Vă scriu cum pot şi prea târziu,/ Mi-e dor de voi şi vă sărut. Nu,
Grigore Vieru nu ne-a scris prea târziu şi ne dă o lecţie a demnităţii. Nu este
uitată vitejia românilor din Transnistria, grănicerii
latinităţii, care mor pentru patrie. Poetul doreşte cu ardoare unirea cu
Bucovina de Nord şi Basarabia de Sud, însă nu cu preţul pierderii
Transnistriei. În metru popular este descrisă bejenia moldovenilor pe meleaguri
străine. Această dureroasă temă uneşte din nou românii din stânga şi din
dreapta Prutului, cu toţii au căutat un trai mai bun în zările străine ale
Italiei. Of, Italie este o veritabilă
doină de jale care plânge soarta tristă a celor plecaţi.
În
societatea consumeristă de astăzi, câţi români mai iubesc şi mai preţuiesc cu
adevărat patria, locul natal, străbunii, istoria? O face Grigore Vieru, dincolo de moarte,
în volumele pe care le găsim pe rafturi de biblioteci şi librării. Citindu-l şi
urmărind interviurile sale, conştientizăm cât ne îndepărtăm de tot ce este bun
şi sfânt.
Bibliografie
generală
Vieru, Grigore,Cântec
de iubire, Editura Prut Internaţional, Chişinău,
2015
Vieru, Grigore,Sunt robul iubirii, Editura Agora,
Bucureşti, 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu