Prof. Grecu Gianina
Limba și literatura română
Grad didactic I
Liceul Tehnologic „Nicolae Teclu” Copșa Mică
Poet
din Republica Moldova, Grigore Vieru a adus o contribuție importantă la
dezvoltarea literaturii române, implicându-se în lupta românilor de peste Prut
pentru independență. Poezia sa mesianică și orfeică a căpătat o popularitate
remarcabilă, fiind analizată de numeroși critici literari din țară, până în
prezent existând peste douăzeci de studii monografice.
Pentru
omul de rând, Grigore Vieru reprezintă vocea românilor - moldoveni care suferă
de dorul țării - mame, suferința căpătând dimensiuni apocaliptice. Versurile
sale cântate de Ion și Doina Aldea Teodorovici răsună peste Carpați ca un
strigăt de disperare: Mă uscam de dor în
piept cu plânsul, / Nu știam că dor mi-era de dânsul, / Nu știam că doina mi-o furară, / Cu
străvechea si frumoasa țară, (Eminescu). Zbuciumul vierean se aseamănă cu
îndemnul lui Al. Mateevici Deșteaptă-te,
române! sau cu revolta lui O. Goga din Noi vrem pământ.
Istoricului
literar Theodor Codreanu din Huşi vorbește despre Vianu în lucrarea Duminica mare a lui Grigore Vieru ca
fiind „cel mai citit poet român din toate timpurile”[1],
reușind să se facă remarcat și tradus inclusiv în țările ex-sovietice.
Traducătorii din aceste țări au apreciat spontaneitatea și simplitatea
limbajului, lirica sa fiind apropiată de sufletul inocent al copiilor. Astfel,
multe dintre creații sale au apărut în manualele școlare.
În
aparență simple, poeziile sale pot ascunde multiple simboluri. Amintim aici poeziile
pentru copii ca Puișorii, Iedul, Ursul,Vaca.Versurile sale ne aduc în prim plan
vizual și auditiv virtuțiile pe care ființa umană le apreciază cel mai mult:
iubirea, pacea, inocența copilăriei.
Lumea
diversă și surprinzătoare a necuvântătoarelor este descrisă în poezii scurte,
formate dintr-un catren. Asistăm la obiceiurile furnicii care muncește de
dimineață până seara: Suie frunza, urcă ram:/ „Tare mult de lucru am!”/ Trece valea, trece coasta:/
„Tare-i scurtă viaţa asta!” Repetiția adverbului „tare” sugerează
eforturile ființei umane de a se depăși, în ciuda inevitabilului morții.
Exclamația din finalul poeziei arată fatalitatea vieții, tragedia existențială
asupra căreia planează trecerea în neființă. Destinul omului, care se afundă în
mediocritatea societății fără posibilitatea de a se îndrepta, se regăsește în
obiceiurile purcelului care se afundă și mai mult în noroi: Stă purcelul jos în paie:/„Sunt murdar.
Murdar de tot. / Trebuie să-mi fac o baie”/ Şi s-a dus s-o facă-n glod. În
schimb, Albinuța capătă chipul mamei
care luminează casa.
Copilăria
nu este lipsită de suferință „Majoritatea versurilor lui Vieru au caracter de
împărtăşire cu misterele pământului şi ale universului, unele sunt cântece de
lume sau ceremoniale care relevă o comunicare erotică cu tot ce ne înconjoară,
o cucernică înfiorare în faţa fenomenelor, de unde şi aerul de ritual, de
baladă sau de legendă” [2]
Imaginea mamei este o adevărată icoană la care sufletul
românesc se închină veșnic. În orice colț de lume vei ajunge, vei descoperi
imaginea mamei impregnată în univers, parte integrantă din el: Iarba
ştie cum te cheamă, / Steaua ştie ce gândeşti. (Făptura mamei) Ea
reprezintă vecie, / Nemuritoare carte /De dor şi omenie / Şi cântec fără moarte! (Mi-e
dor de tine, mamă) Natura cucerește prin simplitate și prin
puterea ei de înțelegere a sufletului uman: Sub
stele trece apa / Cu lacrima de-o samă, (Mi-e
dor de tine, mamă). Totul a fost gândit încă de la facerea
lumii. Atunci când iarba înverzește, atunci când florile înfloresc sau când
steaua apare pe cer, chipul mamei nu dispare ci se îmbină cu natura într-o
deplină armonie. Criticul literar Mihai Cimpoi observă o asemănare între
Grigore Vieru și George Bacovia, considerându-l
„o figură singulară,” în contextul actual, așa cum a reprezentat și
Bacovia în perioada interbelică. În viziunea acestuia, el este „o ființă
fragilă…Poetica sa e una a concentrării, a intensității, a restrângerii”[3]
Cunoscut drept promotorul limbii române și grafiei
latine, Grigore Vieru se remarcă prin lirica sa, în aparență simplă, dar totuși
profundă. Cel mai cunoscut poet din Republica Moldova a devenit un simbol
pentru românii de peste Prut. El vorbește de Ștefan cel Mare
ca icoana neamului meu, de Decebal brav și sfânt, de Mihai Viteazul, a cărui spadă făcea dreptate / Cu iubire
pentru ţară., iar Cuza va fi slăvit
pururi.
Opera poetică viereană reprezintă
sunetul lăuntric al sufletului românesc zbuciumat de război și nedreptate. Obsedat
de recuperarea limbii strămoșești, „poetul trebuie să aibă senzaţia forţei
primordiale a cuvântului faţă de materialul verbal”[4] Flacăra
revoltei se aprinde odată cu versurile sale: Măi române, măi frăţâne, / Ce
ai tu de la ruşine?! / Că păgânul tor mai rău, / Mai rău urcă-n capul tău;... / Din răbdare
ce ai oare?! / Decât lanţul vechi pe os, / Decât timpul scorburos! (Măi române)
Toate aceste interogații scot la iveală revolta și suferința unui neam care
a răbdat de veacuri.
În concluzie, poezia lui Grigore Vieru ne-a
demonstrat pe deplin că Suntem în cuvânt
și-n toate, / Floare de latinitate, (Eminescu). Traseul nostru existențial
este marcat tocmai de elementele esențiale vierene: de etapa copilăriei, chipul
mamei, natura, locul nașterii și limba. El se dovedește românul acela autentic care printr-o îmbinare simplă de cuvinte, ca într-un joc
de copii, poate divulga cititorului toate acele suferințe milenare ale
poporului nostru.
Bibliografie:
·
Asatiani, Guram, Крылья и корни,
Moscova, 1981.
·
Cimpoi, Mihai, Mirajul copilăriei, Chișinău, Colecția: În lumea copiilor, 1968.
·
Idem,
Grigore Vieru, poetul arhetipurilor,
Iași, Editura Princeps Edit, 2009.
·
Codreanu, Theodor, Duminica mare a lui Grigore Vieru, Iaşi, Princeps Edit, 2010.
[1]
Theodor Codreanu, Duminica
mare a lui Grigore Vieru, Iaşi, Princeps Edit, 2010.
[2]
Mihai
Cimpoi, Mirajul copilăriei, Chișinău,
Colecția: În lumea copiilor, 1968, p. 34,
apud Theodor Codreanu, op. cit.,
p. 19.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu