Prof.
Robu Adrian Valentin, disciplina Educaţie fizică şi sport,gr.did.I
Şcoala Gimnazială Nr. 7
Botoşani
Grigore Vieru a avut permanent
credinţa că adevărata sa patrie este România, nu Republica Moldova. „ Nu am nimic împotriva Repubicii Moldova, pe care am
susţinut-o de la bun început şi
o
susţin, dar nu altfel decât o treaptă spre Reîntregire”. Grigore Vieru a trăit având în suflet
credinţa şi speranţa reîntregirii. „Cred în restabilirea
hotarelor strămoşeşti şi doresc această legitimă restabilire. Pentru că,
dincolo de patriotismul meu local, basarabean, ştiu că Mioriţa s-a născut în
Vrancea, că mănăstirea noastră cea
mare şi adâncă este Putna, că stâncile din Pererita mea natală, pe care le
port în sufletul copilăriei mele, nu au tăria Carpaţilor; că nu putem fi o
cultură, o ştiinţă şi o istorie
naţională
fără Eminescu şi Creangă (…). Cred, cu toată inima, că Reunirea cu Ţara mamă
este inevitabilă”.
Din această credinţă, din această mare
inimă de român s-au născut multe dintre creaţiile sale poetice, care ar putea
fi incluse într-un capitol al poeziei sale patriotice. De reţinut însă că nu
trebuie neapărat să ne cantonăm doar la
acele poezii unde este vorba despre Patrie, fiindcă, aşa cum era şi credinţa
Poetului, „o poezie bună de dragoste, o poezie slăvind frumuseţile naturii este şi ea o
poezie patriotică”. Este
cazul poeziei „ Această
ramură (dedicată lui Nichita Stănescu): „Iar părul tău înrourat /Ca busuiocul / Sfinţeşte
aerul de sus / În care-mi strig norocul”. Sau poezia „Brâncuşi”: „Se aud Carpaţii spre seară / Cum, aplecându-se,
aştern umbra / Pe masă / Curată şi răcoroasă”. Evident, este vorba despre „Masa Tăcerii”, prin care poetul îl
proiectează pe Brâncuşi în nemurire.
Multe dintre poeziile sale s-au născut
din dragostea sa fierbine pentru tot ce
este românesc, din patriotismul fierbinte al Poetului. Aşa este şi „Legământ”, dedicată „dascălului” său de Limbă română: „ Ştiu:
cândva, în miez de noapte,/ Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie
/ Tot deasupra cărţii sale(…) / S-o lăsăm aşa deschisă,/ Ca băiatul meu ori
fata / Să citească mai departe / Ce n-a dovedi nici tata”. O altă creaţie poetică a lui Vieru,
poezia „ Eminescu ” a devenit un fel de imn al zilelor de 15 ianuarie şi 15 iunie: „La zidirea Soarelui, se ştie / Cerul a muncit o
veşnicie./ Noi, muncimd întocmai ne-am ales / Ne-am ales cu domnul Eminescu. /
Domul cel de pasăre măiastră,/ Domnul cel de nemurirea noastră, / Eminescu”.
Mânat de acelaşi fierbinte patriotism,
Grigore Vieru reuşeşte să dea o definiţie poetică la întrebarea: ce e Patria,
fără măcar să amintească acest cuvânt, apelând la fenomenele naturii: „ Piatra este pâine caldă. / Vântul ăsta e vin
domnesc./ Şi pelinul – busuioc sălbatic” (..) „Vine ziua aurindu-mi pâinea /
Vine seara aromindu-mi vinul. / Vine mama îndulcindu-mi gândul”.
Ca în multe alte poezii, aici iubirea
Patriei se confundă cu iubirea Mamei. Într-o altă poezie, aceeaşi puternică
iubire de Patrie se desprinde din imnul închinat pământului natal: „ Pământule,/
Tu, răzbătând către adânci line!/ Atunci când bat şi grindinile grele,/ Cu mine
să te-acoperi,/ Cu mine,/ Pământ matern / Şi-al meu până la stele” (Pământule). Acelaşi lucru îl face
Poetul şi în poezia ,, Dar mai întâi”: ,,Dar mai întâi / să fii sămânţă./ Tunet să fii. /
Ploaie să fii./ Lumină să fii./ Să fii os / de-al fratelui tău / retezat de
sabia duşmană./ Brazdă să fii./ Doină să fii / Ca să ai dreptul / a săruta
acest pământ / îndurerat /de-atâta rod”. Poezia ne duce cu gândul la un alt mare poet al literaturii române,
Lucian Blaga, şi la minuata sa poezie „ Mirabila sămânţă”.
În acest fel, dorul de Mamă, de satul
natal, de izvor, de porumb, de pâinea coaptă în cuptorul copilăriei sale toate
se transformă şi se încheagă în dorul de Patrie, fiindcă „ Acasă
/ Patria mai liniştită este”.
Această patrie, care îi va rămâne Poetului chiar dacă se va întâmpla ca Mama să
treacă în nefiinţă („Mi-a rămas Patria”) este patria cea mare, e România, pe
care o visează el. Pentru ea se roagă Grigore Vieru în ciclul întitulat „Dumnezeu şi Patria”. Acestei Patrii reîntregite îi cere el iertare, pentru că a trăit
în minciuna celor care în 1812 „au aşezat piatră de hotar
la Prut şi au rupt biata noastră Moldovă în două”: „Cu vorba-mi strâmbă şi pripită / Eu ştiu că te-am
rănind spunând / Că mi-ai luat şi grai şi pită / Şi-ai năvălit pe-acest
pământ”/ Sau, dureros de adevărat: ,,Credeam că un noroc e plaga,/ Un bine
graiul cel sluţit,/ Citesc azi pe Arghezi, Blaga,/ Ce tare, Doamne-am fost
minţiţi!”
Evident, Grigore Vieru a abordat
constant câteva teme esenţiale: mama, patria, graiul, iubirea, războiul,
copilăria, artistul şi creaţia. Prutul,
acea „apă-n ștreang", des invocat în poeziile sale, devine adesea un
laitmotiv al invocărilor lirice: „De-ai curge, Prutule,/ De-ai curge pe Mureș,/
Ca liber să pot asculta,/ Cântecul nostru,/ Cântecul neamului meu"; „Mi-au
îngrădit Prutul,/ Prin urmare mi-au luat dreptul/ De a-l cânta,/ Am ieșit la
mare/ Numai prin lacrima ta". De aici, de la Prutul despărțitor de frați,
pleca și adorația pentru poemul marelui lui prieten Adrian Păunescu, „Maluri la
Prut", pe care-l pomenea și din care recita deseori: „Curge Prutul între
țări române,/ I s-aude plângerea-n Carpați,/ Olt și Mureș sar ca să-l îngâne,/
Jiu și Nistru voi ce așteptați?/ Și din cer întregul loc arată/ Ca un Rai
însângerat la brâu,/ Vino, frate, să legăm odată,/ Malurile tragicului
râu". Încântat de frumoasa limbă românească, vechea noastră limbă
strămoșească, recitea Grigore Vieru, tulburat, versul păunescian „Ca un Rai însângerat
la brâu", ca o dureroasă redeschidere de rană veche, rană a trăirilor
trecute, revenite în memoria întoarcerilor în timp.
Vrăjit de limba noastră cea română,
„poamă poetică ispititoare", în poezia lirică a unui neam, prin acea
„strigare de sine", printr-o abordare cu tentă mesianică, prin
veridicitate și autenticitate, Grigore Vieru ne-a lăsat drept moștenire, în
„locul unde patria vine/ Să-și încălzească făptura", acele poezii
antologice, precum „În limba ta", „Formular", „Nu am, moarte, cu tine
nimic", „La mănăstirea Căpriana", „Pădure, verde, pădure", din
cărți precum „Strigat-am către tine", „Hristos nu are nicio vină",
„Rădăcina de foc", „Alarma", „Izvorul și clipa", „Taina care mă
apără", în care subtextul, prin concentrația ideatică și imagistică, și
fiecare rând devin metaforă. Doar două exemplificări sunt în măsură să facă
dovada unei susțineri: „Bate un clopot/
Al Învierii și-al Bunei Vestiri,/ Vine din cer un șopot,/ Vine un șopot/ Și mă
ridică din mari pustiiri" („La mănăstirea Căpriana"); „Nimeni nu mai
poate muta/ Pământul în cer/ Poate că numai privighetoarea,/ Poate că numai
cântecul ei,/ Dar i s-a tăiat limba,/ Nimeni n-o mai aude, nimeni/ N-o mai aude
cum cântă/ Pe crucea bisericii" („Privighetoarea pe cruce").
Ilustră figură a culturii noastre, Grigore
Vieru reușește să ne convingă că până și tăcerea cântă în poeziile lui, creații
ce se constituie în tot atâtea durabile amprente ale spiritualității românești.
Dacă se spune că, față de
înaintemergători, urmașii trebuie să dovedească respect și recunoștință, atunci
Grigore Vieru, care exclama: „Ca să fii român, trebuie să poți!", a fost,
fără îndoială, un mare Poet și un Om deosebit.
Recunoștința noastră-i veșnică! Orfeul
basarabean de peste Prut, cel care a cântat mereu „Trei culori și-o singură
ființă/ Românească", a fost, și rămâne prin creația lui, prin dragostea
față de „Limba noastră cea română", printre acei „poeți ce-au scris o
limbă, ca un fagure de miere"!
Bibliografie:
1. Mihai
Cimpoi, Întoarcerea la izvoare, Literatura artistică, Chişinău, 1985.
2.
Constantin Şchiopu, Metodica predării literaturii române, Chişinău, 2009.
3.
Constantin Parfene, Teorie şi analiză literară, Editura ştiinţifică, Bucureşti,
1993.
4.
Grigore Vieru, Scrieri alese, Literatura artistică, Chişinău, 1984.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu