Asofronie
Doinița,Învățător, Gradul I
Școala
Gimn.„Gh. Popovici”Lozna,
Județul
Botoșani
„Nu poți atinge cu ochii
un ideal dacă nu ești luminat de aura suferinței”-Grigore Vieru- În dulcele
grai românesc
În
anul 1935, luna februarie, ziua 14, vedea lumina zilei copilul Grigore Vieru,
în satul Pererîta, în familia lui Pavel și Evdochia Vieru.Nimeni însă nu bănuia
că acel copil avea să devină emblema Basarabiei peste ani.Dumnezeu a urzit
acest destin împreună cu cuvântul, cu slova, care i-au fost acestuia ca o
pecete a darului sfânt.
Încă din vremea studenției
debutează într-un editorial cu o plachetă de versuri pentru copii „ Alarma”care
a fost foarte apreciată de critica literară.Fiind un om destinat cărților,
Grigore Vieru devine redactor la editura „Cartea Moldovenească”,iar într-un
timp foarte scurt scrie emblematica carte pentru copii „Albinuța”.
Marele român și-a dedicat
scierile în primul rând copiilor cu suflet îngeresc, aceștia fiind darul cel
mai de preț al familiei.Poetul a scris literatură pentru copii deoarece, spunea
el- „dacă copilul începe de mic să fie român el va fi mare român când va
crește, iar în felul acesta, suma de valori a copiilor va deveni o națiune
mare, pentru că sufletul copiilor este curat, românismul intrând în sufletul
lor de mici, devine temelia, talpa românismului veșnic și sfânt”.
Poezia lui Grigore Vieru, la
fel ca piesele muzicale scrise pe versurile lui, rămân nu doar în patrimoniul
literaturii sau al muzicii din Republica Moldova, ci și în memoria tuturor
românilor, pentru că Vieru a fost poetul român de dincolo de Prut pentru care trecerea peste Podul de flori a
fost cea mai mare bucurie.
Grigore Vieru este definit poet al
mamei, al dorului, al dragostei, al izvorului, al naturii, poet al lucrurilor
sacre.A fost mai mult decât un poet, însuși sufletul Basarabiei.Pentru poet
dispoziția fizică nu înseamnă moarte, el trăiește prin poezia sa, prin frumosul
semănat în inimile copiilor. A fost, este și va rămâne pilonul de rezistență ai
culturii naționale. Tot ce e mai frumos
astăzi poartă numele lui. Și cerul cu stelele și al străvechii slove bucium, și
ochii măicuței nu sunt mai aproape, „ fiindcă iubesc și am o taină sus care ne
apără”.Așa a fost Grigore Vieru- poet al neamului, care a știut cel mai bine să
așeze cuvintele grai, mamă patrie,iubire și de aceea merită cununa
recunoștințeinoastre Acest om plăpând cu suflet de copil, a trăit în limba
română, ducând pe umerii săi firavi crucea neamului basarabean spre un viitor
mai bun.
Visul său era de a ne uni
prin cuvânt, prin bunătate și iubire de aproape.Moștenirea pe care a lăsat-o
este netrecătoare și multe generații îi vor duce dorul, mângâindu-și sufletul
cu versurile lui.
El a fost poetul
dragostei de viață, al dragostei de țară, al dragostei de neam, al dragostei de
adevăr, să-l aducem copiilor și nepoților noștri ca pe un tezaur , prin care
vom rămâne și noi prin valorile pe care le ceează și le păstrează cu
sfințenie.(Victoria Zaltur)
Grigore Vieru face parte
din generația poetică 60, al cărei buzdugan e considerat Nicolae Labiș, din
care fac parte Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ana Blandiana,
Ion Gheorghe, Adrian Păunescu, Ioanid Romanescu, Cezar Baltag- poeți care au
reușit să refacă fiecare cu pecetea personalității sale, punțile de legătură cu
poezia românească interbelică.Împreună cu alți intelectuali, Grigore Vieru a
fost o prezență înflăcărată în bătălia pentru impunerea limbii române ca limbă
oficială și revenirea la alfabetul latin.
Într-un interviu acordat
AGERPRES. În februarie 2008, marele patriot spunea:
„În
viața mea am trecut prin multe cumpene. Bunul Dumnezeu m-a ajutat să ies din
ele.(...)Pentru prima oară, poate, am luat în serios moartea și am căutat să
dialoghez cu ea, pe un ton destul de senin. Gândurile însă mi s-au îndreptat mai mult spre Dumnezeu.(...)Mă
bucur că s-a redeschis biserica din satul meu de pe malul Prutului. Prin anii
50 – 80 glasul clopotului fusese înăbușit.Sătenii noștri sfințeau pasca în
zvonul clopotului bisericii de pe malul drept al Prutului- din Miorcanii lui Ion Pilat, Zvon care zbura peste sârma
ghimpată.(...)Teoretic și constituțional suntem închiși în țarcul limbii
moldovenești.Practic însă ne mișcăm în interiorul limbii lui Eminescu, în
spațiul limbii române, pe care, prin voia lui Dumnezeu,suntem datori s-o
apărăm.La ora actuală principalul obiectiv moral și politic este apărarea
Bisericii naționale, a limbii române și a istoriei românilor.Nu putem zbura
peste Prut fără aceste aripi esențiale”.
Cât de frumos îl descria
academicianul Eugen Simion: „Singuratic, cu plete lungi, romantic, cu capul
puțin aplecat într-o parte, cu fața suptă, ușor resemnată, cu privirile vii,
curioase și neliniștite, cu vorba înceată, moale, bine cumpănită, dar care
poate căpăta tonuri aspre, biblice”.
Poetul Adrian Păunescu
declara: „Puterea sa venea din credință. Era profund credincios și credea că
are o datorie și o misie în nația sa. Și s-a purtat ca atare, ca purtător al
unui mesaj divin.(...)Pentru el mama a fost și mama adevărată, dar și România
întreagă.Grigore Vieru a reușit să ne sensibilizeze și asupra ideii de mamă și
asupra ideii de țară. El a fost și
rămâne în literatura română poetul mamei.Lacrima mea pentru el pică pe o
întreagă substanță umană care ne-a legat”.
Grigore Vieru se cuprinde în
inima românilor ca Vârful de Dor în lumina Bucegilor, ca mireasma pelinului în
câmpia Bărăganului, ca strugurii în viile Moldovei întregi și ca miraculoasa
noapte a colindelor în fereastra copilăriei. Tot timpul inspirat și blând, plin
de furtunile ce domină povestea Nistrului, înscriindu-și durerea în Marea
Neagră”.(Fănuș Neagu)
Grigore Vieru întrupează în
ansamblul literaturii române, destinul unui scriitor cu o înzestrare spirituală de excepție și, în
același timp, o impecabilă conștiință a națiunii sale. O conștiință ce a dat
seamă, de fiecare dată, de realitățile convulsive ale unei istorii adesea
vitregi,de trecutul națiunii sale, de amprenta tragică pe care a căpătat-o
adesea limba română, amputată, interzisă, pusă sub semnul întrebării de atâtea
ori.
Grigore Vieru a fost
decorat post –mortem cu Ordinul Național „Steaua României”în grad de Mare Cruce
„în semn de recunoștință și înaltă apreciere pentru dragostea și talentul cu
care a militat de-a lungul întregii sale vieți, prin puterea cuvântului, pentru
conviețuirea oamenilor în pace și înțelegere rămânând în sufletul tuturor
românilor ca un simbol al legăturilor dintre frații de aceeași limbă”.
Bibliografie:
Eugen Simion,„Grigore Vieru, un poet cu
lira-n lacrimi” ,în Caiete critice, Nr.1-3, 1974;
Ioana Emanuela Petrescu,„ Eminescu și
mutațiile poeziei românești”,Editura Dacia, Cluj- ,Napoca, 1989.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu