Romaniuc Carmen, profesor de limba şi literatura
română, grad didactic I,
Liceul Teoretic „Dr. Mihai Ciucă”, Săveni
Motto: „Cei care nu îşi
amintesc trecutul sunt condamnaţi să îl retrăiască.”
George
Santayana
Data de 24 ianuarie reprezintă
pentru poporul român o mare sărbătoare naţională, Unirea Principatelor Române
de la 1859. Dincolo de evenimentele organizate superficial sau din obligaţie,
rămân ideea de unire şi speranţa că istoria şi patriotismul nu s-au stins încă
din sufletele şi cugetele românilor. Dar tot români sunt şi basarabenii de
peste Prut, oameni demni care au rezistat eroic de-a lungul anilor în faţa
deportărilor, arestărilor şi nedreptăţilor. Călătorul care străbate România, cu
trenul sau cu maşina, vede pe zidurile diverselor construcţii utilitare un
mesaj pe cât de simplu, pe atât de puternic, „Basarabia e pământ românesc!”. Acest
enunţ sintetizează speranţe, iubire, suferinţa despărţirii nemiloase înfăptuite
într-un calcul rece al mai marilor momentului.
Grigore Vieru, poet naţional al
Republicii Moldova, a avut acelaşi crez până la finalul existenţei sale
pământeşti:
Basarabia e pământ românesc! O parte din interviurile sale dezvăluie cum şi-a
văzut poetul ţara şi neamul. Pentru el fericirea de a fi român era mai mare
decât a oricărui cetăţean care locuia în România, definită „străvechea şi
frumoasa ţară”.Grigore Vieru mărturisea că şi-a citit istoria pe ascuns şi
prima sa carte de istorie a fost publicistica lui Mihai Eminescu. Ţara
Românească este în viziunea scriitorului basarabean „minune a lui Dumnezeu”,
ţara care are Dumnezeu, grâu şi splendori ale limbii, ţara care va birui în
faţa ameninţării ruseşti.El mai aminteşte de o Revoluţie basarabeană atipică,
singura din lume înfăptuită cu cântec şi poezie, fără arme, o revoluţie
spirituală prin care basarabenii nu au putut fi total înstrăinaţi.
Credinţa, bunătatea, omenia,
amintirea strămoşilor au fost resorturile basarabenilor în vremurile de
restrişte. Vieru îşi aminteşte cum buna lui mamă pregătea pe ascunspasca şi
ouăle roşii, înainte de sărbătorile de Paşti. Apoi mergea pe malul Prutului, în
apropierea localităţii Miorcani din România şi aştepta sunetul clopotului
bisericii româneşti pentru a binecuvânta bucatele tradiţionale. Ce au simţit
aceşti oameni în asemenea momente nu vom şti, doar intuim şi admirăm puterea
lor transmisă şi copiilor. Când sătenii din Pererita ieşeau la prăşit pe terenurile
de pe malul Prutului stăteau cu capul în jos şi nu îndrăzneau să privească la
românii de pe celălalt mal. Se temeau de pedepsele stăpânirii şi doar în
suflete păstrau iubirea de România. Singura legătură a fraţilor era cântecul
vreunei femei care răsuna pe ambele maluri şi mângâia dorul de ţara străveche
şi frumoasă.Poetul a spus de mai multe ori că visul lui a fost să treacă
Prutul, ceea ce s-a întâmplat târziu, în anii 1970. Ziua în care a păşit pe
pământul românesc a fost cea mai fericită zi din viaţa sa.
În confesiunile sale, Grigore Vieru
povesteşte că a fost orfan de tată şi de multe ori rămânea noaptea singur în
casă, nu putea să închidă ochii din cauza fricii şi vorbea cu umbra uscată a
zarzărului din faţa geamului. De frică şi de singurătate a început să facă
literatură, având ca partener de discuţie un zarzăr luminat de lună. „Poezia
mea de-acolo porneşte, din copilărie.”[1]De la experienţa
copilăriei din satul Pererita, aflat pe malul Prutului, când un prunc îşi căuta
alinare, facem un salt în timp şi spaţiu şi ajungem în anul 1981, când în
România se lansează filmul pentru copii Maria
Mirabela, o producţie româno-sovietică pentru care Grigore Vieru a scris
versurile cântecelor. Şi astăzi, foarte mulţi români deveniţi adulţi îşi
amintesc cu drag melodia care dă titlu filmului. Însuşi autorul spunea că cel
mai greu este să scrii versuri pentru cântece deoarece este necesară o
potrivire între text şi muzică. De aceea, de multe ori, el asculta notele
muzicale şi apoi scria versurile.
Întrebat despre rolul poeziei,
scriitorul răspunde că îţi face viaţa mai frumoasă şi mai uşoară: „Să-l facă pe om mai bun, mai încrezut în forţele
sale. Să-l facă să-i fie dragă viaţa, natura din sânul căreia este uneori
smuls. Să încurajeze, cum spune poetul,soarele să răsară şi femeia să nască. ”[2]Dar mai ales
poezia „întinde punţi între oameni, între popoare.”[3] Autointitulat
„discipol al limbii”, Grigore Vieru spunea despre balada Mioriţa că este „o
mare a culturii noastre, cea mai strălucită operă a poporului nostru”.[4] Aceste enunţuri
stau mărturie că şi pentru marele poet Basarabia este România.
În viziunea sa, poezia naturii şi a
iubirii este tot un fel de poezie patriotică, fiindcă toate frumuseţile naturii
şi toate sentimentele omului compun Patria. Aceasta este mai mult decât un
nume, un steag, un teritoriu înconjurat de vecinii săi. Patria e formată din
oameni, natură, istorie, cultură, folclor, credinţă, obiceiuri. Pâinea,
cântecul şi dragostea sunt simboluri ale Patriei. Creaţia lirică Poem dezvăluie această viziune: plimbarea
de dimineaţă, cu picioarele goale prin iarba plină de rouă, imaginea copiilor
care şi-au luat lumina de la străbuni, mama, întunericul de care nu te temi,
femeia iubită, pâinea mare, o moarte liniştită, toate sunt Patria.
Chiar dacă Grigore Vieru ne-a
părăsit cu trupul, el nu ne va părăsi spiritual niciodată. Prin creaţia sa
nemuritoare nu ne va lăsa să uităm trecutul, fiindcă toţi cei care uită
trecutul îl vor retrăi cu amărăciune.
Bibliografie
generală:
Grigore Vieru, Rădăcina de foc, Editura Univers, Bacău,
1988
[1] Grigore Vieru, Rădăcina de foc,
Editura Univers, Bacău, pag. 335
[2]Ibidem
[3]Ibidem
[4]Ibidem, pag. 340
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu