Alina-Valentina Onofrei
Limba și literatura română
Profesor gradul I
Școala Gimnazială “Sf. Nicoale”, Botoșani
Moto: „Se zice că pomii la început
vorbeau graiul astral dar, auzind mai apoi în preajmă cântecele limbii noastre,
au muțit de mirare și admirație și, de atunci, în locul cuvintelor, nu mai scot
pe ramuri decât fructe” (Grigore
Vieru).
Natura
îi îngăduie fiecărui copac să crească oricât de înalt poate crește. Copacul
chiar asta și face. Nicăieri copacul nu se oprește din creștere dacă nu
intervine vreun obstacol. Copacul va continua să se înalțe, atât cât va putea.
Permanent preocupat de căldura versurilor sale, Grigore Vieru ne strecoară,
discret, pe sub frunțile noastre gânditoare, motivul copacului.
Oprindu-mă, cu ochiul minții, asupra stihurilor în care natura își face simțită
prezența, am descoperit o încântătoare pădure
literară, formată din șapte specii, mai mult sau mai puțin obișnuite:
brazi, pini, stejari, mesteceni, tei, nuci și meri. Din lirica viereană, pe cât
de simplă, pe atât de profundă, nu puteau lipsi parfumul florilor de tei,
savoarea mărului sau tăria stejarului.
Teiul, ca emblemă a dragostei, întruchipează
tot ce are mai plăcut iubita: „Gura ta și-al tău cuvânt- / Floarea teiului cel
sfânt”( Închinare); „Miresme
strâng din tei”( Cântec de femeie);
„Crezând că numele-ți șoptesc, / Se-acopăr teii dulci de flori”( Crezând că mângâi). Frumusețea
femeii excelează în poezia dedicată lui Mihai Eminescu: “Sub un tei ce înflorește / Ea, frumoasă, se
oprește”; „De sub tei ce-nflorește, / Ea, frumoasă, se pornește” (Femeia, teiul). Dualul
masculin-feminin este complet în Ea,
El, cuplul respirând de prietenie și fidelitate unul față de altul: „Prin
codru cu tei și fag / Se numeau așa de drag, / Că și fagii, albii tei / Se
numeau așa-ntre ei”. Bărbatul-trunchi, aparent de nedoborât, se închină femeii
printr-un gest ce denotă nu doar un respect profund, ci și o mare delicatețe
față de tot ce înseamnă EA- IUBITĂ, MAMĂ:
„…duios, bărbatul / Frângându-se din trunchi, / Femeii sale-n față / Îi pică în
genunchi” ( Ora maternă).
Continuând
călătoria prin pădurea sentimentelor
vierene, mă opresc asupra mesteacănului
care, în Rusia, simbolizează primăvara plină de prospețime: „Frumoasă / E
pădurea-n primăvară / Când prinde vii / Podoabele să-și scoată…”( Pe alt plai), odihna
binefăcătoare: „Când obosii, / Mestecenii pe seară / Mi-au așternut din umbră /
Pat ușure / Și verzi colibe” (Pe alt
plai). Copac sacru în Siberia, “cosmic”, mesteacănul e calea pe care coboară energia cerului și urcă
aspirațiile omenești, devenind și iubită și mamă: „Oh, iată prin întuneric /
Albește tulpina unui mesteacăn / Numai zvâcnet și șoapte /; „Femeia mea în
cămașă de noapte. / Și mă cuprinde un dor nebun / De ea, de copii” ( Drum imaginat către Letonia).
Imaginea
nucului e asociată cu cea a
bărbatului care se întoarce de pe front, cu pieptul plin de medalii: „În coasa
din nuc / se tăiase asfințitul de soare” ( Întoarcere).
Dacă la greci nucul are darul profeției, la români el are darul cunoașterii
minții umane: „Recunoscuse în nuc / aripa însângerată a femeii sale / și pentru
prima dată în viață / a plâns” ( Întoarcere).
Privim
stejarul ca pe un arbore de esență
tare, ce emană putere, din care ies corăbii trainice ( Pădure verde, Pădure). Consider că asocierea stejarului cu pinul nu este una întâmplătoare,
deoarece și pinul transmite o forță vitală ( în artă), de nezdruncinat, fiind
și simbolul nemuririi ( în Extremul Orient): “Ia uite, / Stejarul acest / Seamănă cu pinul
nostru, / E la fel de trainic!” ( Drum
imaginat către Letonia).
Grigore
Vieru individualizează bradul într-un
mod aparte. Acest arbore devine mesagerul ce dă glas gândurilor poetului: “Pe-aici / E aspră iarnă, / Și orice brad
aici / E-o goarnă. / Eu nu știu”; „…brazii gem așa / De la-nceput, / Sau dorul meu / În pieptu-mi se înstrună?” ( Păsări albe); „Și-n vânt brazii geamăte scot” ( Și ninge). O altă valență capătă
bradul, a cărui cetină poartă “mireasma” părului iubitei ( Poem
în munți), aspect inedit, opus “pomului de iarnă” din maternitate, locul în care pruncii prind viață (Noapte de Anul Nou la maternitate).
Merg pe ideea că bradul însoțește omul, de la naștere până la trecerea în
neființă, țâșnind, nemuritor, ca o săgeată spre cer.
Închei
călătoria mea cu arborele dragostei, al păcatului primar, mărul cunoașterii: “precum mere de lumină / din doi pomi cutremurați / împletiți la rădăcină” (
Sărutul). Mărul e fructul
parfumat, savuros, ispititor: „Salut o femeie / Ce trece pe-alături / Mușcând
dintr-un măr” ( Femei cunoscute).
Mărul vierean e veșnic proaspăt, “de la noi de-acasă”, plin de sevă, roditor: “Ca un pom de roșii mere / Sunt rodit lăuntric eu”(
Trece soare, trece lună). Am
întâlnit și mărul din basme: „Dar mărul? / Mărul de aur?” ( Iubito!), merele de aur fiind considerate, în Grădina
Hesperidelor, fructele nemuririi. În privința mărului “din Scriptură”, cred că acesta semnifică miracolul
întineririi.
Pădurea viereană, ca simbol al vieții în
continuă evoluție, trece de la moarte la regenerare, copacul fiind cel care
unește subteranul ( prin rădăcinile răscolitoare din adâncul pământului) cu
suprafața ( prin trunchi) și neantul ( crengi, frunze).
Nichita
Stănescu a surprins profunzimea lirică esențială a poeziei lui Grigore Vieru
într-o prezentare memorabilă la volumul “Steaua de vineri”: “Grigore
Vieru este un mare și adevărat poet. El transfigurează natura gândirii în
natura naturii. Ne împrimăvărează cu o toamnă de aur. Cartea lui de inimă
pulsează și influențează versul plin de dor, de curată și pură limpezime”.
Bibliografie:
- Grigore Vieru, Sunt robul iubirii, Editura Agora, București, 2012;
- Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, Editura Artemis, București, 1995;
- Mihai Eminescu, Opera poetică, Editura Polirom, Iași, 1999;
- Nichita Stănescu, prezentare la volumul Steaua de vineri, Editura Junimea, Iași, 1978.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu