Carcea Loredana-Nicoleta, limba și literatura
română, grad didactic I, Școala Gimnazială Nr. 7 Botoșani
Rezumat: Prin întreaga sa operă, prin activitatea literară și
publică, GRIGORE VIERU a promovat conștiința unității spațiului
cultural românesc, fiind prezent cu totală dăruire de sine în miezul
fierbinte al celor mai importante evenimente desfășurate pe ambele maluri ale
Prutului. Poetul a reprezentat un model de patriotism și un simbol care și-a
câștigat un loc de cinste în cultura României.
„Mama pâine albă coace...”. Acest vers de
o inocență primară, dar în același timp plin de profunzime, este cunoscut fiecărui
moldovean de acasă, dar și de pe meleagurile îndepărtate spre care a emigrat aproape
o treime din țară. Este versul care vorbește de la sine despre promovarea
politicilor pacifiste și a nonviolenței: pentru poet pacea este mama, pâinea,
fluierul, vatra părintească. Astfel, arma pacifista a lui Grigore Vieru a fost
versul; el niciodată nu a instigat la război sau alte violențe. Cei care l-au
învinuit de xenofobie, i-au trunchiat mesajul și au ignorat contextul, pentru
că Grigore Vieru n-a făcut altceva decât să promoveze valorile românești și să
interzică profanarea lor.
Protejarea
patrimoniului cultural – noțiune-cheie a preocupărilor umanității. În acest
sens, Grigore Vieru a repetat insistent că nu putem să culturalizăm cu alte
popoare dacă întârziem în regionalism primitiv și refuzăm să conștientizăm nu
doar că suntem parte a marii culturi românești, dar și că trebuie să ne asumăm
responsabilitatea de a o cunoaște și promova. Nu poți pretinde la
universalitate dacă nu-ți cunoști rădăcinile și valorile neamului și mai mult
decât atât, dacă-ți repudiezi patria. Vorbind despre patrie, mamă, limbă
maternă, copilărie, Grigore Vieru le-a relevat aspectele fundamentale, de
restabilire a plinătății, echilibrului și armoniei spiritului românesc. Anume
întoarcerea către esențele primordiale face permisiv contactul cu
universalitatea. Din rețeaua de simboluri care însumează structura imaginarului
artistic vierean se configurează modelul paradigmatic al ființei românești,
unitare, descătușate și deschise spre diversitate.
Convingerea
dintotdeauna a lui Grigore Vieru a fost că adevărata sa patrie este România, nu Republica Moldova: „Nu am nimic împotriva Republicii
Moldova, pe care am susținut-o de la bun început și o susțin, dar nu altfel
decât o treaptă spre Reîntregire”.
Vieru a trăit având în suflet credința și speranța reîntregirii:
„Cred în restabilirea hotarelor strămoșești și doresc această legitimă
restabilire. Pentru că, dincolo de patriotismul meu local, basarabean,
știu că Miorița s-a născut în Vrancea, că mănăstirea noastră cea mare
şi adâncă este Putna (…), că stâncile din Pererîta mea natală, pe care le port
în sufletul copilăriei mele, nu au tăria Carpaților; că nu putem fi o cultură,
o știință și o istorie națională fără Eminescu și Creangă (…). Cred,
cu toată inima, că Reunirea cu Țara mamă este inevitabilă”.
Din această credință, din această mare inimă de român s-au
născut multe dintre creațiile sale poetice, care ar putea fi incluse într-un
capitol al poeziei sale patriotice. Nu trebuie neapărat
să ne cantonăm doar la acele poezii unde este vorba despre Patrie, fiindcă, așa
cum era și credința Poetului, „o poeziei bună de dragoste, o poezie slăvind
frumusețile naturii este și ea o poezie patriotică”.
Grigore Vieru reușește să dea o definiție poetică
la întrebarea: ce e Patria, fără măcar să amintească acest cuvânt,
apelând la fenomenele naturii: „Piatra este pâine caldă. / Vântul ăsta e
vin domnesc./ Și pelinul – busuioc sălbatic” (..) „Vine ziua aurindu-mi pâinea
/ Vine seara aromindu-mi vinul. / Vine mama îndulcindu-mi gândul”.
Multe dintre poeziile sale s-au născut din dragostea sa
fierbinte pentru tot ce este românesc. Așa este și „Legământ”, dedicată „dascălului” său de Limbă română: „Știu: cândva,
în miez de noapte,/ Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot
deasupra cărții sale(…) // S-o lăsăm așa deschisă,/ Ca băiatul meu ori
fata / Să citească mai departe / Ce n-a dovedi nici tata”. O altă creație
poetică a lui Vieru, poezia „Eminescu” a devenit un fel de imn al zilelor de 15 ianuarie și 15 iunie:
„La zidirea Soarelui, se știe / Cerul a muncit o veșnicie./ Noi,
muncind întocmai ne-am ales / Ne-am ales cu domnul Eminescu. / Domul cel
de pasăre măiastră,/ Domnul cel de nemurirea noastră, / Eminescu”.
Poezia
lui Grigore Vieru s-a născut din harul și darul cuvântului scris, dar s-a
născut și din sufletul său de român. Este deci o poezie profund românească,
pornită din miturile fundamentale ale poporului nostru, cum este, de exemplu,
mitul jertfei sau al sacrificiului suprem în numele unui ideal înalt. Iar
acesta nu poate fi altul decât cel închinat Patriei. Fiindcă numai acolo „Vine ziua aurindu-mi pâinea. / Vine
seara aromându-mi vinul. / Vine mama îndulcindu-mi gândul!”. Numai acolo „Pe izvor cu val de bine / Doina crește, dor
tot vine...”. Patriotismul poetului nu este unul de paradă, ci uneori capătă
chiar accente de tristețe: „De ce, o,
Doamne / dăruit-ai / ochilor mei întristați / o Țară atât de frumoasă /
și-ndureratului meu auz / un cântec atât de ales...”. Chiar și „Casa văduvă și tristă / De pe margine de
Prut” poate deveni simbolul Basarabiei întregi, pentru că „Basarabia Română este ca un prunc cu inima
în afara pieptului și inima ei trebuie pusă la loc, în pieptul ei care este
limba română”. Dragostea de patrie și de popor înseamnă, în același timp, și
dragostea pentru limba română, fiindcă „Pentru
ea la Putna clopot bate, / Pentru ea ni-i teamă de păcate, / Pentru ea e
bolta mai albastră – / Pentru limba noastră”. Ea, „limba noastră”, este și
limba mamei: „Pentru ea ninsori se cern
din spații, / Pentru ea puternici sunt Carpații, / Pentru ea e caldă vatra
poamei – / Pentru limba mamei”. Și tot „limba noastră” este și limba țării:
„Pentru ea noi văruim pereții, / Pentru
ea mai sunt răniți poeții, / Pentru ea cresc florile visării – / Pentru limba țării”.
Iar această „limbă a țării” este Limba română!
Grigore
Vieru a visat să trăiască într-o singură Românie: „Dacă visul unora a fost și este să ajungă în Cosmos, o viață întreagă
am visat să trec Prutul, să-mi văd Țara”. A visat clipa în care „toată obștea neamului nostru va serba
izbândirea unui gând – ziua învierii naționale”. A avut bucuria trecerii
Prutului, dar s-a stins cu marea durere de a nu fi trăit sărbătoarea aceea a „izbânzii unui gând pribeag încă”!
Dialogul
intercultural este asigurat prin cunoașterea rădăcinilor de către fiecare popor
în parte și participarea cu propriul patrimoniu la patrimoniul universal. În
spațiul basarabean, poezia lui Grigore Vieru a semnalizat revirimentul
esteticului și a eticului, dar și un act recuperator și ordonator, care include
conștiință românească nealterată, limbă română, fermitate identitară, pledoarie
pentru pace, femeie, dragoste, cultură și neam.
Referințe bibliografice:
1. Popa
Gheorghe, Grigore Vieru, discipol al limbii române şi mentor al vorbitorilor ei.
În Grigore
Vieru, Poetul. Chișinău: Știința, 2010.
2. Codreanu
Theodor, Basarabia sau drama sfâșierii. Ediția a II-a revăzută și
adăugită. Galați: Scorpion, 2003.
3. Cimpoi Mihai,
Grigore
Vieru. Poetul arhetipurilor. Chișinău: Prut internațional, 2005.
4. Rachieru
Adrian Dinu, Grigore Vieru – „Biblioteca de rouă”. În Metaliteratura 5-6 (19),
ASM – UPS, Chișinău, 2008.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu