Timidă incursiune în lirica vieriană

Roșu Oana- Elena, prof.înv.primar, grad I, Școala Gim. Nr.7, Botoșani

Potrivit criticii literare există două categorii distincte de poeți: pe deoparte ”toți poeții”, indiferent de structura lor sufletească, de genurile pe care le cultivă și de curentele lierare din care fac parte, de cealaltă parte ”liricii”.

Cei din categoria ”liricilor” trăiesc pentru poezie, dovedesc o sensibilitate fină, avizi să exploreze zonele cele mai ascunse ale sufletului.

Un asemenea ales este și Grigore Vieru, el bucurându-se de toate datele unui liric extraordinar, pricepându-se să privească lumea cu ochii inocenți ai unui copil, poezia sa purtând semnele purității, ale candorii și sincerității, incapabilă de a fi contrafăcută.

”Singuratic, cu plete lungi, romantice, cu capul puțin aplecat într-o parte, cu fața suptă, ușor resemnată, cu privirile vii, curioase și neliniștite, cu vorba înceată, moale, bine cumpănită, dar care poate căpăta tonuri aspre, biblice”, așa îl descria academicianul Eugen Simion. Versul său preia subtil aceste trasături ale poetului, păstându-și linia romantică în abordarea unor teme precum copilaria, iubirea, chipul mamei și dezvaluindu-și potențialul biblic atunci când vine vorba de dragostea pentru pământul românesc și graiul latin.

            Lirica lui Grigore Vieru este văzută ca fiind legată de tradiția eminesciană și folclorică a literaturii noastre, având o sensibilitate aparte față de neliniștile vremurilor pe care le trăiește, oferind cu generozitate posibilitatea de a ne întoarce la izvoare prin registrul tematic al iubirii, dragostei de mamă, al valorilor copilăriei și sentimentul zguduitor al dragostei de patrie.

            A scris despre copii, mama, despre mândrie și patrie. Un on de suflet cu rădăcini de bunătate.Sensibilitatea și profunzimea versurilor sale sunt pe deplin compatibile cu spiritul și judecata creatorilor de frumos din ținutul României Mari.

            Comparat adesea cu Eminescu, Coșbuc, Goga sau Blaga și asta nu doar la nivelul exprimării artistice, Grigore Vieru a fost un promotor al limbii vorbite de toți conaționalii săi, calitate care asigură poeziei sale o originalitate deosebit, cu profund caracter national.

 Îndrăznind să mă apropii de opera sa în volume mai ample de versuri, am găsit în Grigore Vieru ma imult decât un poet, fiind fără a exagera sufletul Basarabiei. Pentru el dispariţia fizică nu înseamnă moarte, el trăieşte prin poezie, prin frumosul cultivat în opera literară. El a fost, este și va rămâne pilonul de rezistenţă al culturii naţionale basarabene. Poetul a ştiut cel mai bine săaşeze împreună cuvintele precum Grai, Mamă, Patrie, Iubire şi de aceea merită recunoașterea unicității operei sale. Creaţia lui GrigoreVieru duce dovada forţei purificatoare a poeziei şi dragostei. Din versul său răzbate o energie creatoare în stare să apropi pe poet de Dumnezeu: „Scriu pentru că vreau să-L văd pe Dumnezeu de aproape”, iată crezul său artistic, formulat succinct într-un gând a cărui intimidate a împărtășit-o și cititorilor săi.

Temele care însuflețesc inspirația poetului sunt: izvoarele, tradiţia populară şi cea clasică, limba în care te exprimi, în care poţi râde şi plânge: „Şi doar în limba ta/ Poţi râde singur/ Şi doar în limba ta/ Te poţi opri din plâns” (În limba ta).

Depășindu-le pe cele enumerate mai sus, cea mai frumoasă temă a poeziilor lui Grigore Vieru este iubirea zbuciumat împărţită între mamă şi iubită, între siguranţa blândăşi darnică oferită de  prezența mamei şinesiguranţa geloasă a iubitei: „Merg eu dimineaţa, în frunte,/ Cu spicele albe în braţe/ Ale părului mamei./ Mergi tu după mine, iubito,/ Cu spicul fierbinte la piept/ Al lacrimii tale” (Ars poetica).

            Prin trăirile sale, Grigore Vieru a fost mai mult decât un poet, metamorfozându-se în însuși sufletul Basarabiei, rămânând dupa moartea fizică pilonul de rezistență al culturii naționale basarabene.

Grigore Vieru a rămas în amintirea tuturor românilor din stânga și dreapta Prutului ca poetul care și-a iubit mama, care l-a iubit pe Eminescu și care și-a iubit patria românească și scrisul ei latin. Mai târziu făcea mărturisea că pentru el iubirea de neam era un fapt puternic înrădăcinat  în ființa sa: „Dragostea mea pentru cuvântul românesc, pentru cântecul nostru, pentru tot ce este național, am moștenit‑o prin instinct. Mie nu mi‑a spus nimeni la școală că sunt român, toți îmi spuneau că vorbesc altă limbă. Instinctiv, glasul sângelui mi‑a spus că limba mea este cea română”.

Acesta este Grigore Vieru, poetul, care o viață de om servește cu dăruire poezia. Contemporan cu noi, el este un exponent al ideilor dominante în conștiința noastră națională pe care le exprimă artistic și le îmbogățește cu sufletul său. E un poet care fructifică în versuri credințele sale interioare, mereu sensibil la tumultul inimii și la freamătul timpului, fiind vocea epocii pe care o trăiește.

BIBLIOGRAFIE:

1.Băileşteanu, Fănuş. Grigore Vieru :Omul şi Poetul / Fănuş Băileşteanu. – Ed. Iriana, București, 1995.

2.Corbu, Daniel. Grigore Vieru în amintirile contemporanilor / Daniel Corbu.- Ed. Princeps Edit, Iași, 2010.

3.Vieru, Grigore, Acum și în veac –  Ed. Litera, Chișinău, 1997.

4. Vieru, Grigore, Strigat-am către tine /   Ed. Litera, Chișinău, 2002.