prof.
dr. Elisabeta Pascu, Limba și literatura română
Colegiul
Național „Ștefan cel Mare”, Târgu-Neamț
Târgu-Neamț este una dintre puținele localități din
România care are un imn, ale cărui versuri au fost scrise de Grigore Vieru, un
iubitor al plaiurilor nemțene, adevărate locuri de legendă. Imnul a fost
prezentat prima dată în anul 2001, cu prilejul Semicentenarului Colegiului
Național „Ștefan cel Mare” din localitate, când Poetul participase la
sărbătoarea prestigiosului liceu, al cărui oaspete fusese și în octombrie 1997.
Inspirat de atmosfera și spiritul
locului, Poetul compune Imnul orașului Târgu-Neamț, al cărui laitmotiv
concentrează bucuria regăsirii unui cronotop al apartenenței la Patria care
„născuse în suferință/ Limba noastră cea română.” Odată ce i-ai auzit versurile
simple și curate ca lacrima, te trezești că le știi pe de rost:
„Am cu mine doar un sfanț
Dar îmi sunt din Târgu-Neamț.
Și am suflet românesc
C-un bănuț mă veselesc.
Târgu-Neamț,
Târgu-Neamț,
Floare
norocoasă!
Târgu-Neamț,
Târgu-Neamț,
Țărișoara mea
de-acasă!
Toate-aici sunt românești
La doi pași de Humulești,
La doi pași de mândrii fagi
Și de cerurile dragi.
Târgu-Neamț,
Târgu-Neamț,
Floare
norocoasă!
Târgu-Neamț,
Târgu-Neamț,
Țărișoara
mea de-acasă!
Mă descurc cum pot și
eu
Când mai bine, când mai
greu,
Fericit că viețuiesc
Într-un colț de rai
ceresc.
Târgu-Neamț,
Târgu-Neamț,
Floare
norocoasă!
Târgu-Neamț,
Târgu-Neamț,
Țărișoara
mea de-acasă!”
Versurile
acestea, poate mai puțin „estetice”, adună în ele sfâșietorul dor de acasă, încercat de atâtea ori de o
conștiință trează, cutremurată de destinul tragic al generației sale, așa cum mărturisește
scriitorul într-un discurs rostit în fața Adunării consacrate împlinirii a 90
de ani de la votarea Actului Unirii Basarabiei cu România (27 martie 2008):
„Fac
parte din cea mai tragică generație de români basarabeni. Generație intoxicată,
în copilărie, adolescență și chiar în primii ani ai tinereții, de otrava
propagandei antiromânești, când poetul din prima generație postbelică de
scriitori, Nicolae Costenco,fusese condamnat în 1940, la douăzeci și cinci de
ani de gulag numai pentru faptul că îndrăznise să afirme că nu există nicio
diferență între‹‹limba
moldovenească››și limba română. Este adevărat că astăzi nu mai suntem exilați
în Siberia pentru asemenea lucruri, dar există alte metode de a ne umili și de
a ne distruge moral și fizic.”
Ideea
revine, obsesiv, în lirica viereană, formulatătestamentar în emblematica poezie
Scrisoare din Basarabia, în care
Poetul își cere iertare „fraților de dincolo de Prut”, confesiunea lirică
trădând nesfârșitul dor de tradiție, de dragoste, de limbă:
„În
vremea putredă și goală
Pe
mine, frate, cum să-ți spun,
Pe
mine m-au mințit la școală
Că-mi
ești dușman, nu frate bun.[…]
Credeam
că un noroc e plaga,
Un
bine graiul cel sluțit.
Citesc
azi pe Arghezi, Blaga –
Ce
tare, Doamne, – am fost mințit!”
Anul
1968 aduce o cotitură în destinul Poetului, consemnată de apariția volumului Numele tău, cu o prefață de Ion Druță.
Cartea este apreciată de critica literară drept cea mai originală apariție
poetică din ultimii ani și devine obiect de studiu la cursurile universitare de
literatură națională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuși,
iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiș și Marin Sorescu. Asemenea dedicații
apar pentru prima dată în lirica basarabeană postbelică.
Întoarcerea
acasă, în Patria-mamă, devine
obsesia identității pierdute, într-un exil interior autoimpus de vitregiile
Istoriei, așa cum recunoștea intuitiv în cunoscutul său Formular:
„ – Ai fost supus
judecății vreodată?
– Am stat niște ani închis:
în
sine.”
Închis în sine
înseamnă să reușești să-ți păstreziidentitatea,
pentru ca întoarcerea să fie posibilă într-o zi, de aceea nostalgia
„paradisului pierdut” are o triplă valență: întâi, e sentimentul extraordinar
că el, ca poet, este creația exclusivă a Limbii Române: „Din mila, din dărnicia
Limbii Române am răsărit ca poet. Limba română este destinul meu agitat. Poate
că și din osteneala mea este o parte din norocul ei în Basarabia.”Apoi, se
impune desigur iubirea de patrie, căci „o țară mică numai în cer are hotar
mare”, și, nu în ultimul rând, credința unui scriitor „care nu poate învia
decât în limba în care a murit”. Astfel, cărțile lui de căpătâi sunt Biblia, Eminescu și Dicționarul
explicativ al limbii române, care delimitează clar matricea românească, de
care se simte legat ombilical.
Poemul săuÎn limba
ta(1963), unul dintre cele mai vechi ale creației vierene, devine o
expresie clară a identificării ontologice cu Limba Română:
„Și doar în limba ta
Poți râde singur,
Și doar în limba ta
Te poți opri din plâns.”
Simțind
că nu poate supraviețui decât în Limba Română, Grigore Vieru și-a dorit cu
ardoare să treacă Prutul, vis care se va împlini în 1973, când delegația
scriitorilor din Basarabia se întâlnește cu redactorii revistei „Secolul 20”:
Dan Hăulică, Ștefan Aug. Doinaș, Ioanichie Olteanu, Geo Șerban și Tatiana
Nicolescu. La rugămintea sa, Poetul vizitează mănăstirile Putna, Voroneț, Sucevița,
Dragomirna și Văratec, situată la 12 km de Târgu-Neamț. Se întoarce la Chișinău
cu un sac de cărți, mărturisind mai târziu: „Dacă visul unora a fost să ajungă
în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul.”
Momentul
deplin al fericirii este relatat ulterior, surprinzând emoția unui spirit care
trăiește la cote maxime revelația gândirii și rostirii în limba strămoșilor
săi: „Treceam pe străzile Bucureștiului sau prin parcurile sale, citind, cu
lacrimi în ochi, ca pe niște poeme, tot ce întâlneam în cale: numele străzilor,
denumirile de magazine, afișele, tăblițele cu ‹‹Nu călcați iarba!››. Mă țineam
de urma copiilor care-mi păreau că nu vorbesc, ci cântă.”
În
România este primit cu dragoste, ca un erou al cauzei românești, iar în
Basarabia începe să aibă o aureolă de tribun. În perioada 1987-1989, Grigore
Vieru participă cu entuziasm, alături de alți intelectuali basarabeni, la
bătălia pentru Limba Română, care se încheie victorios prin adoptarea, la 31
august 1989, a unei legi ce consacră folosirea limbii române ca limbă oficială
și revenirea la alfabetul latin.
După
1989, Grigore Vieru trece frecvent Prutul, fiind ales
membru corespondent al Academiei Române în 1993, iar pe meleaguri nemțene este
adus prima dată de poetul Daniel Corbu, originar din Târgu-Neamț.
Astfel,
spațiul mitic al ținuturilor visate de atâtea ori imortalizează miracolul
întoarcerii lui Grigore Vieru acasă.
Este o asumare încântată a acestor locuri de legendă, cărora Poetul a reușit să
le dăruiască un imn simplu și cald, vibrând de bucuria Revederii.
Bibliografie:
·
Vieru, Grigore, Acum și în veac. Poeme. Confesiuni,
Chișinău, Editura Litera, 1997
·
Vieru, Grigore, Taina care mă apără – opera poetică,
Iași, Editura Princeps Edit, 2008
·
Caia, Olguța, Grigore Vieru – pelerin pe drumuri nemțene,
Iași, Editura Princeps Edit, 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu