„Grigore Vieru –rolul creatiei în formarea personalităţii tinerilor ”

Popovici Anca-Mihaela-Prof. inv. primar, Grad didactic I

Liceul Tehnologic „Stefan cel Mare si Sfant”-Vorona

           Azi, când lumea e în alertă în căutarea fericirii sub chip de pasăre albastră, rareori întâlneşti un om care te-ar mira prin virtuţile-i alese, prin calităţile-i elevate ale propriei personalităţi. Suferim toţi de o boală incurabilă: intoleranţa, indiferenţa şi pasivitatea. Privim sceptic la ziua de mâine. Ne punem întrebarea: când ne vom lua basmaua de pe ochi, aidoma florilor soarelui  de Grigore Vieru? Va trebui un secol ori un minut.

            Ce-ar putea să ne scoată din înţepenire? Un cuvânt, ori o faptă, un fenomen sau o personalitate, care ne-ar şti să ne conducă prin labirintul vieţii spre luminiţa cu nume de izbândă. Să stăm în loc ar fi o nedreptate, să mergem orbeşte – o prostie, să fim indiferenţi ar fi un păcat.

            Noi, generaţia de astăzi, ne aliniem timpului şi încercăm să prindem „aerul” cu gura pentru a prinde puteri să putem face faţă grelelor încercări: să mai ţinem o carte în mână, să răsfoim filele trecutului, să culegem picăturile de lacrimi ale strămoşilor noştri, să strângem mâna zbârcită a buneilor noştri, să lăsăm un bob de înţelepciune şi celor ce ne vor urma.

            Uneori ne urmăreşte gândul: „Cine, dacă nu eu, va schimba lumea?” Şi reversul ei „N-am s-o cuceresc niciodată!” Avem impresia că cerul şi norii se sprijină pe umeri, iar orizontul e la o azvârlitură de băţ, şi atunci vrem să ieşim din strâmtoare. Căutăm puncte de reper. Pe de altă parte – pentru a şti unde să ajungem, iar pe de altă parte – pentru a putea ajunge acolo unde ne este ţinta. Ştia Creatorul cum face firea omului, de aceea a făurit şi nişte călăuze – Carul Mare, Steaua Polară, Luceafărul, etc. Pentru curajoşii care urmau să cucerească lumea, să descopere Americi şi Indii, Universuri şi Galaxii. Ca aceştia să se poată orienta pe calea spre ţintă, dar şi pentru a face drumul întoarcerii.

            Fiecare popor are o lume aparte, de aceea Atotştiutorul l-a înzestrat şi cu unele însemne. Neamul nostru n-a fost mai sărac în acest sens decât multe altele. Burebista, Decebal, Ştefan cel Mare, Daniel Sihastru, Mihai Viteazul, Constantin Brîncoveanu, Alexandru Ioan Cuza, Eminescu sunt aştrii noştri călăuzitori şi protectori. Sclipitori emanând lumină, căldură. Dar şi speranţa. Noi urmând doar să-i descoperim. Să le apreciem importanţa şi semnificaţia. Izvor spre potolirea setei de cunoaştere avem în vechile cronici a lui Ureche şi Costin; în operele marilor clasici: Alecsandri şi Eminescu, şi, desigur, valoroasele opere a lui Lucian Blaga şi Stănescu, Zadnipru şi Vieru.                            
            O adevărată călăuză ne este şi Grigore Vieru – poetul şi publicistul, copilul şi adolescentul, omul matur şi înţeleptul cu plete cărunte. Ne-am deprins cu Măria sa că-l avem, încât uneori nici nu-i bănuim adevărata valoare. Măria sa mângâie pe creştet copilaşii  de  grădiniţă, din paginile „Albinuţei”, prin intermediul „Abecedarul”-ui deschide larg uşile  încăpătoare ale  şcolilor şi gimnaziilor, îmbiindu-i pe copii să le treacă pragul. Liceenii şi studenţii se înfruptă din metafora poetului, care-i ajută să-şi formeze orizontul estetic, personalitatea.

            Versurile-i cântate de către Doina şi Ion Aldea-Teodorovici în anii de redeşteptare naţională erau adevărate îndemnuri ale unui veritabil conducător de oşti la al cărui îndemn ieşeam din case cu miile, cu zecile de mii. Munceşte mult Poetul pentru ca noi să vedem mai lesne partea frumoasă a vieţii atunci când în jur ni se pare că totul s-a năruit, că  ne prăbuşim în haos, încercând şi chiar reuşind să creeze un echilibru în sufletele noastre, să ne salveze prin frumos. Mai nou, pentru noi, generaţia căreia ne ninge în plete cu argint, a trudit din greu spre a dărui splendida antologie „Cât de frumoasă eşti”. Fiorul care ne încearcă citind cântarea mamei este purgatoriul care ne reabilitează calitatea de fii şi fiice. Rapsodul Grigore Vieru este bărbatul cu un profund sentiment de dragoste pentru fiinţa cea mai aproape de la care nu e târziu niciodată să învăţăm şi noi a o simţi şi a o iubi mai altfel. Mai cu suflet. Mai cu multă duioşie. Molipsindu-ne de necesitatea de a fi mai mult pe lângă ea, de a o şti pe ea mai pe lângă noi. Poetul este mare Or, numai un om cu adevărat mare şi puternic poate fi şi „fir de iarbă”.

            Un mare critic afirma că adevăratul poet reprezintă o alcătuire artistico-psihologică atât de neobişnuită şi atât de ciudat paradoxală, încât atunci când îi este dat să zboare, el se înalţă cel mai sus decât orice muritor de rând, iar atunci când îi este dat să cadă, el se prăbuşeşte cel mai jos decât ar putea s-o facă vre-un om obişnuit. Pendulând necontenit între marile extreme ale vieţii, e şi firesc, aşadar, cu slujitorul Muzei, în primul caz, să divinizeze la limită tot ce e frumos, adevărat şi nobil, iar în cazul al doilea, să satanizeze la limită tot ce e urât, minciună şi josnic. Anume aşa a procedat cunoscutul poet Grigore Vieru în cărţile sale de referinţă la care a trudit pe îndelete, cu dăruire şi vocaţie, o viaţă întreagă: Numele tău, Aproape, Un verde ne vede, Fiindcă iubesc, Taina care mă apără, Cel care sânt, Rădăcina de foc, Izvorul şi clipa, Hristos nu are nici o vină, Curăţirea fântânii, Rugăciune pentru mama, Văd şi mărturisesc, Acum şi în veac. Sunt cărţi care s-au „zidit” – vers cu vers, metaforă cu metaforă, idee cu idee – în sufletul fiecăruia, ajungând să devină fiinţă din fiinţa noastră, spiritualitate din spiritualitatea noastră. Există o anumită vrajă a cuvântului vierean, un unefabil vierean, o anumită religiozitate a lirismului său...

            Grigore Vieru este poetul începuturilor de lume, când fiinţa e aurorală, nefisurată şi neculpabilizată. Ea apare dintr-un mâl primar, fiind înconjurată de o aură de rouă şi lacrimă. Produce, de aceea, o senzaţie de jilăveală sufletească, de natură rimbaudiană.    

            Neoromantic prin structură, el îşi înmoaie versul în astfel de ape primordiale, în substanţa plasmatică a originilor – de unde prezenţa constantă a unui fior, a unui tremur. Este, bineînţeles, un tremur existenţial. Omul lui Vieru este omul adamic de la începutul lumii care cade în istorie sau omul christic „răstignit” de o istorie vitregă. Neoromantismul său, polarizat de bucurii elementare şi de suferinţă, este potenţat de o tentă expresionistă, de un patetism mesianic, căci făptura se trăieşte la pragul frăgezimii, vulnerabilităţii primare, dar şi la punctul de sus al chemării, al gestului justiţiar şi reparator.

            Poetul este înzestrat cu o vie şi cuceritoare disponibilitate sufletească şi prin aceasta el solicită coparticiparea cititorului. El creează un anumit mecanism de gândire, o viziune viu particularizată privind viaţa trăită şi perspectiva angajării într-un viitor necunoscut: „... Da, da, / Omul poate afla / Cum e pe lună, pe stea. / Dar când va afla, / O, când va afla, / Cum e în inima mea?!”(Da, da). Poetul continuă, aşadar, specificul mitologic de interpretare a esenţei vieţii. Meditaţiile şi contemplaţiile sunt intimizate, individualizate, generalizate, generalizările comportă o profundă reliefare exterioară. Interpretarea filozofică penetrează atât în unul, cât şi generalul: „braţele... care pot sfărâma piatra, pot frânge oţelul, pot sugruma vipera şuierătorului fulger, pot ţine strâns rana, pot legăna zăpada pletelor mamei, pot ridica sus mormântul tatălui meu: aceste braţe sunt două strigăte...” Aceste braţe poetul le are nu numai pentru a îmbrăţişa, dar şi pentru a măsura coloana sa vertebrală, ele fiind glasul mut şi glasul sonor în plenitudinea etică lirică şi civică a lui. Grigore Vieru a fundamentalizat o creaţie de imagini metaforice şi simboliste – motive poetice care „divulgă” problemele individual şi general-umane prin anume semitonuri, detalii semnificative dar şi sugestive, diverse rezonanţe reliefate prin tonuri aluzive, nuanţate subtextual, fin plasate şi măestrit create. Este vorba de o categorie a sublimului unde cuvântul artistic constituie ascunzătoarea glasului ce reprezintă simbolul demnităţii, al respectului pentru om, al intrasigenţei faţă de greşelile proprii şi ale celor din jur, al unei enorme capacităţi – educative – de a trăi cu candoare sentimentul solidarităţii cu toţi ai tăi şi de a împărtăşi în juru-ţi – ştiind cât este de necesar – din cultura şi rezistenţa ta morală...         

            Când iarăşi ne este dor de Grigore Vieru cu îngăduinţă luăm cartea cu pagini sfinte a Mariei sale şi citim:

M-a născut mama creştin

La ce-i sfânt să mă închin

Să fac bine tuturor...

Măriri pustii, deşarte,

Nicicând nu am râvnit.

Ne captează şi emoţionează. Ne modelează. Poet de prim rang, rotunjeşte cuvântul frumos şi cald ce ne creează atmosfera de revelaţie, incluzându-i pe toţi cititorii şi ascultătorii din această oră sfântă – ora lui Grigore Vieru.

            Reuşind să întrunească cele trei aspecte fundamentale ale unei ceraţii artistice veritabile: esteticul, eticul şi cognitivul într-un tot organic indisolubil, astfel Grigore Vieru ne creşte Pomul Neamului.

            Scriitorii adevăraţi sunt justificarea vieţii noastre pe pământ. Grigore Vieru este executorul testamentar al tuturor nevoilor neamului, e un veşnic pacient al stării de nelinişte şi un tribun social. La citirea operei Măriei sale începem a iubi: „Eu am vatră unde iubi...”

            Poetul stă santinelă la hotarele ei, apoi ne vindecă de orgoliile învaţă că tăcerea nu mai e de aur.  

            Urmând lectura operei poetului care locuieşte „la marginea unei iubiri” savurăm în continuare parfumul sfânt al creaţiei ce-l cădelniţează poezia „Acasă”:

„O, neamule, tu / adunat grămăjoară, / ai putea să încapi / într-o singură icoană.”

            Doamne, câtă lumină... Senini primim această lumină harnică de la Poet. De la ea se reaprind candelele în casele noastre şi ne încălzeşte cu bucurie şi faţa Măriei Sale. Poetul poartă „coroană-mpărătească”, în semn de recunoştinţă adună „spice de nehodină” cu drag de mamă.

            Cutremuraţi de frumuseţea versului vierean, copii au constatat că opera Poetului este biblică şi dăruirea continuă i-a adus faimă de notorietate, deoarece Grigore Vieru rămâne în căutarea adevărurilor mari ale vieţii şi rănile neamului întreg s-au încins în luptătorul istovit.

            Înainte de a închide cartea am concluzionat că pe umerii poetului e timpul „cu tihnă nesfârşit de lungă”.

            Grigore Vieru este poetul nostru iubit . Nu toţi poeţii dovedesc să se contopească cu sufletul poporului său. Lui Grigore Vieru i-a reuşit acest miracol. El singur a devenit sufletul poporului dintre Prut şi Nistru. Şi nu numai... Grigore Vieru este iubit de la mic la mare. Generaţii îi cunosc creaţia.

            George Meniuc spunea că foile scrise au devenit aripi de cocor ce zboară pe dinlăuntru. În acest univers intim şi sacru este Ţara, mama, Prutul, iubita, limba română şi sute de prieteni...

             

Bibliografie:

Dorin, Mihai . Grigore Vieru, o conştiinţă / Literatura şi arta . – 2009. 

Hadârcă, Ion . Moartea şi nemurirea Marilor Poeţi :[in memoriam Grigore Vieru] / Literatura şi arta. – 2009. 

 Josu, Nina. Cu inepţii, în pomul plin :[despre poetul Gr. Vieru] / Lit. şi arta .-2009