Cojocaru Claudiu – profesor religie
ortodoxă, debutant
Școala Gimnazială nr.1 Manoleasa
Grigore Vieru rămâne
poetul întregii Moldove, din Carpați pân’ la Nistru și din Hotin până la Mare.
Sensibilitatea și profunzimea versurilor sale sunt pe deplin compatibile cu
spiritul și judecata creatorilor de frumos moldoveni, precum Eminescu, Enescu,
Ciprian Porumbescu, Iorga și alții.El a fost un simbol al Basarabiei în
străinate. Prin intermediul creaţiei poetului țara a aflat încă în anii ’70 că
Basarabia cea răpită de la trupul ei trăieşte.
Grigore Vieru a debutat în presa din România cu un ciclu de versuri
tradus din... ruseşte (şi care apăruse în revista moscovită „Iunosti”).
Cu puține cuvinte,
dar mult chibzuite, în versuri șlefuite cu multă migală, asemenea unui sculptor,
poetul a exprimat trăiri și cugetări mari cât universul uman. În poezia sa,
sacrul este exprimat cu simplitate. O simplitate limpede ca sufletul omului
absolvit de patimile lumești. Grigore Vieru e scriitorul care a modelat
generaţiile.Când revenea de la Bucureşti, compartimentul trenului era plin cu
saci cu cărţi.
Cărţile aduse de el –
Iorga, Blaga, Preda, Stănescu etc. – le-a citit aproape un sfert de Chişinău.
Nu era zgârcit, le „împărtăşea” şi altora, ca pe o azimă. Într-o perioadă de
deznaţionalizare feroce a Basarabiei, de la el, dar şi din acele cărţi,
generaţia noastră a pătruns adevăratele sensuri ale noţiunilor de Patrie, Neam,
Limbă, Istorie, sovietizate excesiv.
El a crescut generaţii de cititori în
spirit românesc. A alcătuit abecedare, manuale pentru şcoală, a compus cântece
care să îmbărbăteze.Poeziile lui Vieru
odată scrise nu mai erau ale lui. El era al lor.
Profilul poetului, felul de a fi, de a rosti cuvintele, parcă fusese
modelat de acestea. Unele dintre poemele sale deveniseră cântece. Multe
deveniseră folclor. Lumea le rostea, trecându-le din gură în gură, omiţând
numele autorului.
La o
întâlnire de la Biblioteca „Ion Creangă” din Chişinău, poetul a prins să recite
una dintre cunoscutele sale poezii:
„Tata fluiere ne face,
Noi cântăm voios...”.
Şi
aici poetului, se mai întâmplă, i-a dispărut vocea, şi atunci toată acea sală
de copii s-a transformat într-un fel de cor antic, care l-a ajutat pe poet
să-şi termine poezia:
„...Pentru pace, pentru pace
Mulţumim frumos!!!”.
Se
crease într-un moment impresia că acei copii ai Basarabiei cunoşteau mai bine
decât Grigore Vieru cele scrise de Grigore Vieru.
La o
grădiniţă din Chişinău, cum Grigore Vieru, care fusese solicitat să se
întâlnească cu copiii, era plecat din Basarabia, Uniunea Scriitorilor l-a
trimis pe poetul Ion Vieru.Dar copiii nu pot fi minţiţi. La un moment dat unul
dintre copilaşi s-a ridicat şi a protestat:
− Noi vrem să-l vedem pe Grigore Vieru cel adevărat.
Vieru
cel adevărat era doar unul. Pentru noi Grigore Vieru a însemnat un model de
scriere. Spre deosebire de unii tineri condeieri care au îmbătrânit fără să se
maturizeze, Grigore Vieru n-a fost tânăr niciodată. El s-a născut bătrân. Ca
poet, evident. Primele poeme îl evidenţiau ca poet matur, care nu-şi poate
permite luxul de a se juca de-a cuvintele. De la Alarma (prima
lui carte cu versuri pentru copii) şi până la alarma conţinută în ultimele sale
poeme şi articole Grigore Vieru a fost o santinelă la curăţenia şi
prosperitatea limbii române, la cultivarea Conştiinţei şi Demnităţii noastre
naţionale.
Avea
un vis: Unirea, pe care nu l-a văzut realizat.
Acum o vreme presa bolşevică de la Chişinău vorbea de
Vieru ca de un scriitor care şi-a supravieţuit opera. Şi abia când Vieru a
declarat într-un interviu din „Literatura şi Arta”: „Vreau să văd Unirea şi să
mor”, adversarii lui ideologici au fost, brusc, de acord cu faptul că „Vieru e
un poet nemuritor”.
Cei
care îl urau, îl urau mai degrabă tot pentru bunătatea lui, pentru
corectitudinea şi pentru talentul său, pentru că nu ceda în faţa minciunii,
pentru că mai marii zilei se linguşeau în faţa lui, dar cel mai mult pentru
lecţia de românism pe care o reprezenta însuşi.
Când
era omagiat Vieru, era, de fapt, omagiată Basarabia. Cea din sufletul său, care
era numai şi numai românească.
Adversarii l-au ucis pe Vieru de mai multe ori, dar el n-a murit
niciodată. Pentru că a ştiut să învie de fiecare dată prin vers. De astă dată
el a plecat ca să rămână.
Dacă
un ostaş moare acasă în patul lui, nu-l ia nimeni în seamă. Pe Grigore Vieru au
venit sute de mii de oameni să-l petreacă în ultimul său drum. Pentru că
ostaşul Vieru a căzut în bătălie. În bătălia pentru Bine, Adevăr, Dreptate,
Frumos, Limbă, Istorie, Valori naţionale.
Deşi
avusese două infarcte, Vieru „nu se astâmpăra”, cum scria un ziar guvernamental
de la Chişinău. Vieru ieşea la luptă cu inima sfâşiată, ca un drapel pe redute.
În
ziua înmormântării lui Vieru s-au vândut toate florile din Chişinău. Se pare că
abia după ce a plecat poetul, Basarabia şi-a dat seama ce-a însemnat acesta
pentru ea. Şi acum mă întreb: chiar trebuia Grigore Vieru să moară, pentru ca
să poată fi apreciat la justa valoare?! Ca să i se vadă adevărata lui
dimensiune?! Ca să simţim cu toţii atât de acut golul enorm pe care l-a lăsat
poetul şi luptătorul în urma-i?!
Toate
cărţile lui au fost avanposturi. Ele luptau, iubeau, vorbeau şi când poetul nu
se afla în preajma lor. La fel vor proceda acestea şi de azi încolo. Vor lupta,
iubi şi vorbi în locul lui Grigore Vieru, cu cuvintele Limbii Române, cu
lacrimile de bucurie şi suferinţă ale Naţiunii Române şi cu speranţele neamului
nostru de care sufletul poetului a fost întotdeauna preaplin „ca un pom de
roşii mere”.
Bibliografie:
Tatiana Dabija, România Liberă,
09.01.2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu