Huțanu Viorica, prof. înv.
primar, gradul didactic I, Școala
Gimnazială „Luca Arbore” Vorona Mare
Grigore Vieru a fost un poet român , ales membru corespondent al
Academiei Române, despre care preşedintele Uniunii Scriitorilor, Mihai Cimpoi, spunea că
este: „un simbol al renaşterii naţionale, conştiinţa
unităţii spaţiului cultural românesc, unind prin opera sa cele două maluri ale
Prutului''. În întreg ansamblul ei, opera lirică a lui
Grigore Vieru reprezintă un reper devenit sacru, un model de dăruire pentru
Patrie, pentru Neam, pentru Limba Română, pentru Poezie, pentru tot ce e curat
și frumos. Însuși poetul mărturisea: „Teoretic și constituțional suntem închiși în
țarcul limbii moldovenești. Practic ne mișcăm în interiorul Limbii lui Eminescu, în spațiul Limbii Române, pe care, prin voia lui
Dumnezeu suntem datori s-o apărăm. La ora actuală principalul obiectiv moral și
politic este apărarea Bisericii Naționale, a Limbii Române și a Istoriei
Românilor. Nu putem zbura peste Prut fără aceste aripi esențiale.”
Născut
în România, în localitatea Pererita, de pe malul stâng al Prutului, la 14
februarie 1935, el va deveni la cinci ani cetăţean al Republicii Sovietice
Moldoveneşti, ţinutul românesc numit Basarabia fiind arondat de Stalin în 1940
imperiului bolşevic. Astfel, toată copilăria, adolescenţa şi o bună parte a
maturităţii, poetul n-a putut privi România, de fapt doar dealurile Miorcanilor
lui Ion Pillat din dreapta Prutului, decât “prin sârma ghimpată ce trecea prin
fundul grădinii”.
Grigore
Vieru a rămas în memoria românilor din stânga și dreapta Prutului ca poetul
care și-a iubit mama, care l-a iubit pe Eminescu și care și-a iubit patria
românescă și scrisul ei latin. Mai târziu mărturisea că pentru el iubirea de neam
era un dat întipărit în ființa sa: „Dragostea mea pentru cuvântul românesc, pentru
cântecul nostru, pentru tot ce este național, am moștenit‑o prin instinct. Mie
nu mi‑a spus nimeni la școală că sunt român, toți îmi spuneau că vorbesc altă
limbă. Instinctiv, glasul sângelui mi‑a spus că limba mea este cea română”.Un chip blând, o minte
strălucită, un om bun şi iubitor de oameni, iubitor de ţară, aşa era Grigore Vieru,
poetul român născut dincolo de Prut. Aşa l-au perceput nu doar apropiaţii, ci
şi aceia care şi-au intersectat drumul cu al său. ''Există trei prilejuri de a
te cunoaşte pe tine însuţi: munca, iubirea şi cumpăna''. ''Patria este ca un
copil: dacă uiţi de ea, poate să plece de acasă''. Acestea sunt două din
credinţele poetului, care a rămas în amintirea
românilor de pe ambelor maluri ale Prutului ca poet iubitor de neam, care
a slăvit mama în poezia sa și care l-a avut mereu ca model pe Eminescu.
Povestea
poetul că în satul prunciei lui, Pererita, din fostul județ Hotin, despărțit de
Miorcanii lui Pillat de o graniță nedreaptă, dar și de apele cele înlăcrimate
ale bătrânului Prut, părinții lui Pavel și Eudochia, ca și restul sătenilor, se
mâhneau foarte că biserica le-a fost închisă de bolșevici, iar preotul arestat.
Venise sărbătoarea Paștilor și nu aveau unde sfinți coșul cu bucatele
tradiționale. S-au sfătuit să facă priveghere toată noaptea, fiecare la casa
lui, iar la revărsatul zorilor, când vor auzi clopotele de la biserica de
dincolo de graniță, semn că preotul și frații români ies din sfântul locaș în
procesiune pentru sfințirea ofrandelor pascale, să meargă cu toții la marginea
satului, către Prut, purtând coșurile cu merinde, și să cânte „Hristos a
înviat!”. Aveau nestrămutată credință că Duhul Sfânt poate trece peste graniță
ca să le sfințească și lor cozonacul, pasca și ouăle roșii, că harul
dumnezeiesc nu se lasă îngrădit de o sârmă ghimpată.
Grigore
Vieru, poet al sufletului copiilor şi al românimii, însuşi el orfan, de mic
copil a trecut prin greutăţi şi suferinţe, înfruntând cu greu seceta din 1946 -
1947 din Basarabia, când de foame s-au prăpădit mai mulţi români decât în
război. El a scris despre ceea ce era fundamental pentru neamul românesc: despre
mama, despre suferinţa neamului românesc, despre cântecele populare româneşti,
versuri creştineşti despre pământul românesc şi mai ales despre sfânta noastră
limbă românească pe care el dintotdeauna a ştiut-o românească şi nu
moldovenească. Grigore Vieru vine din suferinţa neamului
său, iar visul său măreţ a fost ca Basarabia să se integreze în lumea
românească şi să nu mai fie o provincie rătăcită şi că va veni într-o zi vremea
când românii din Basarabia vor fi liberi, nu vor mai fi ameninţaţi şi înfricoşaţi
de Siberia de gheaţă, vor veni, într-o zi mare și înălțătoare, definitiv acasă,
la ţara lor, România. Dragostea pentru noi românii a fost viaţa acestui mare
român.
Încă din copilărie, Grigore Vieru a simțit acut
pedeapsa cruntă a izolării de frații săi români și acest fapt l-a reflectat
foarte bine în întreaga sa opră. Una
dintre durerile națiunii a fost și aceasta, poate cea mai mare, că nu poate
să comunice direct cu românii de dincolo. Poezia „De-ai curge tu, Prutule”
oglindește acest dureros adevăr: „De-ai curge tu, Prutule/ De-ai curge pe Nistru,/ Să nu mă
mai desparți /De frații mei! /De-ai curge tu, Prutule,/ De-ai curge pe Mureș,/ Ca
liber să pot asculta/ Cântecul nostru,/ Cântecul neamului meu!”.
Trece Prutul pentru prima dată în 1973 în
cadrul unei delegații de scriitori și vizitează cu această ocazie mai multe
mănăstiri din nordul Moldovei, întorcându-se acasă cu un sac de cărți. Această
vizită tulburătoare i-a marcat întreaga existenţă, publică o poezie superbă,
scăpată de cenzură prin simbolistica bine drapată („De-acum aş putea/ Şi fără picioare trăi/ Da, fără ele -/ La cine
voiam să ajung/ Am ajuns…”). În legătură cu această vizită avea să
facă mai târziu mărturia: „Dacă visul unora era ori este să ajungă în Cosmos,
eu viața întreagă am visat să trec Prutul”. Până la căderea regimului comunist
revine de câteva ori pe pământul românesc, unde îi sunt publicate mai multe
volume de versuri, primul în 1978 cu sprijinul lui Nichita Stănescu.
Poezia sa dezvăluie marea durere a unui neam
vitregit, amăgit, împins spre negarea eului prin renunțarea la limbă și
istorie, rătăcind prin întrebări la care încă se mai așteaptă răspunsuri. Însă,
suferința aceasta este alinată de renașterea în pământul pe care l-a regăsit și
de întâlnirea fratelui „care numele îmi înțelege/Îndrăgindu-l ca pe numele
său”. A susținut unitatea de neam și limbă afirmând că vine „din Basarabia,
unde românii sunt săraci de mângâiere. Mângâierea noastră e Limba Română.
Mângâierea noastră e iubirea. Mângâierea noastră e credința în Dumnezeu”.
Fiinţă fragilă, când istoria i-a cerut-o, el a
devenit un adevărat tribun în apărarea fiinţei româneşti, un profet,
simbolul renaşterii naţionale, figura emblematică a Basarabiei („Ridică-te, Basarabie,/ Trecută prin foc şi sabie,/ Bătută ca
vita pe spate,/ Cu biciul legii strâmbate,/ Cu lanţul poruncitoarelor
strigăte!/ Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!”).Stegar al demnităţii,
integrităţii şi unităţii neamului său, Grigore Vieru s-a făcut ecoul spiritului
românesc mereu treaz de dincolo de Prut, pentru care aspiraţia naţională şi
apartenenţa la conştiinţa de neam, tradiţii şi limbă era atât de legitimă. Poetul
observase că România este o ţară „plină de graniţe”, iar Basarabia – „un copil
înfăşurat în sârmă ghimpată”: „O spun să mă audă şi plin de floare pomul: / «Şi
din mormânt voi spune mulţimii adevărul.»”
Grigore Vieru a fost una dintre cele mai puternice voci ale
Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia, textele sale având un rol important
în deșteptarea conștiinței naționale a românilor din Basarabia. „Marea poezie
românească am descoperit-o nu la școală, pentru că ea era interzisă, ci din
proverbele noastre care nu puteau fi interzise, din cântecele noastre populare
pe care le auzeam pe la șezătorile la care mergeam cu soră-mea, din ghicitorile
noastre… Basarabia e un copil cu inima în afara pieptului. Inima Basarabiei trebuie
pusă la locul ei. Locul ei este limba română, istoria românilor, credința
strămoșească“, spunea poetul. Grigore Vieru a fost, poate, cea mai puternică voce basarabeană proromânească.
A strigat fără teamă că și dincoace, și dincolo de Prut se vorbește limba română
și și-a dedicat întreaga viață pentru implinirea marelui sau vis: unirea
Basarabiei cu România. Nu și-a văzut visul cu ochii, dar nici n-a renunțat și, într-un
fel, a reușit să le unească prin cuvântul scris și prin podurile de flori al
caror artizan a fost. Prietenii lui spun ca Vieru a fost însuși sufletul
Basarabiei. Prezența poetului la Marile Adunări Naționale din centrul Chișinăului
de după 1989 a încurajat mulțimea.
Când a pus piatra
funerară pe mormântul mamei sale, a dorit să fie dăltuite două epitafuri: „Pierzând
pe mama, îți ramâne Patria, dar nu mai ești copil", iar pentru sine:
"Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi". Sensul epitafului său îl explică
poetul în felul următor celor adunați în cimitir: "A fi simplu nu este o
treabă ușoară. A fi simplu înseamnă să mori câte puțin în fiecare zi, în numele
celor mulți, până când te preschimbi în iarbă. Iar mai simplu ca iarba ce poate
fi?!"
Grigore Vieru a
încetat din viaţă pe 18 ianuarie 2009, ca urmare a unui accident de maşină. În
urma sa a rămas imaginea unui om minunat, cu suflet mare. Dar şi creaţia unui
visător de peste Prut care credea cu înflăcărare că locuitorii de pe ambele maluri
aparţin unui spaţiu anume, sunt acelaşi neam, au aceeaşi religie, istorie şi
mai ales o singură limbă: limba română.
Grigore
Vieru a fost decorat post-mortem cu Ordinul Naţional ''Steaua României'' în
grad de Mare Cruce "în semn de recunoştinţă şi înaltă apreciere pentru
dragostea şi talentul cu care a militat, de-a lungul întregii sale vieţi, prin
puterea cuvântului, pentru convieţuirea oamenilor în pace şi înţelegere,
rămânând în sufletul tuturor românilor ca un simbol al legăturilor dintre fraţii
de aceeaşi limbă".
Deși a trăit în România înstrăinată, prin lupta
sa pentru unitatea neamului, Grigorie Vieru, aparţine tuturor românilor. Poetul „podului de cuvinte“, chiar plecat să stihuiască în ceruri, el rămâne
prezent printre noi prin opera sa impresionată. Ne-a rămas bucuria de a-i citi opera, cu
sentimentul că sărbătorim în acest fel pe unul dintre poeţii de primă linie a
liricii noastre şi o conştiinţă a neamului românesc.
Bibliografie:
Catinca Agache,
De la Eminescu la Grigore Vieru, Iași, 2011
Mariana Bădulescu,
Documentare, Agerpres, 2014
Ion Cristoiu, Grigore Vieru-poetul neamului, 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu