|
Poetul a fost, incontestabil, o voce singulară, de o expresivitate
deosebită în peisajul poeziei româneşti. Versurile sale au ilustrat,
într-un regim al excelenţei rostirii lirice, stări de spirit de o rară
autenticitate, conturate în enunţuri poetice armonioase şi limpezi,
sugestive şi sincere. Nimic strident în lirica lui Grigore Vieru, nimic
evaziv sau fals. Versurile lui se înscriu într-un program literar ce are ca
element esenţial apărarea şi ilustrarea limbii române, integritatea
acesteia într-o ţară în care s-a refuzat, decenii de-a rândul, dreptul de
cetăţenie al acestei limbi. Recursul la sentimentul patriotic autentic,
starea de sinceră şi ardentă implicare cetăţenească în destinul propriei
patrii, toate acestea au reprezentat imperative imediate ale creaţiilor
sale, cărora poetul li s-a dedicat cu dăruire, spirit al jertfei şi
credinţă.
Cărţile de poezie ale lui Grigore Vieru (Numele tău, Un
verde ne vede, Izvorul şi clipa, Cel care sunt, Hristos
nu are nicio vină, Rugăciune pentru mama, Taina
care mă apără etc.) rămân repere fundamentale ale poeziei
româneşti de azi. O poezie precum În limba ta ni se
prezintă ca o profesiune de credinţă a unui scriitor cetăţean, ce a aşezat
mereu, mai presus de propria fiinţă, idealurile neamului, celebrând, în
versuri înfiorate de patos, limba română, limba în care a pătimit, a scris
şi a iubit: „În aceeaşi limbă / Toată lumea plânge, / În aceeaşi limbă /
Râde un pământ. / Ci doar în limba ta / Durerea poţi s-o mângâi, / Iar
bucuria / S-o preschimbi în cânt. // În limba ta / Ţi-e dor de mama, / Şi
vinul e mai vin, / Şi prânzul e mai prânz. / Şi doar în limba ta / Poţi
râde singur, / Şi doar în limba ta / Te poţi opri din plâns”.
Cred că latura de cea mai autentică
profunzime a poeziei lui Grigore Vieru este aceea a responsabilităţii
civice a scriitorului, a omului de cultură, care se simte, cu fiecare gest
pe care îl face, cu fiecare cuvânt pe care îl rosteşte, adânc răspunzător de
soarta neamului său, de destinul limbii în care s-a născut şi în care
respiră.
Eugen Simion subliniază că
„despre Grigore Vieru am putea spune că este ultimul poet cu Basarabia în
glas. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri:
Limba română, Mama şi Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda
fragilităţii înfăţişării sale şi a vocii sale – moi şi stinse, menite parcă
să şoptească o rugăciune, nu să pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi
– un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil. Mulţi i-au înţeles
stilul şi mesajul, alţii i-au reproşat mereu faptul că nu este un poet
postmodern. Judecată rea. Vieru nu putea fi postmodern pentru că, spune
chiar el, s-a născut şi a crescut într-o istorie imposibilă şi, când a
început să scrie, şi-a dat seama că publicul său aşteaptă altceva de la el.
Ceva esenţial, spus limpede, ceva despre suferinţele şi bucuriile naţiei
sale, atâtea câte sunt. În aceste circumstanţe, poemul «nu poate fi o
zbenguiala a cuvintelor»”.
Grigore Vieru întrupează, în ansamblul literaturii române, destinul
unui scriitor cu o înzestrare spirituală de excepţie şi, în acelaşi timp, o
impecabilă conştiinţă a naţiunii sale. O conştiinţă ce a dat seamă, de
fiecare dată, de realităţile convulsive ale unei istorii adesea vitregi, de
trecutul naţiunii sale, de amprenta tragică pe care a căpătat-o adesea
limba română, amputată, interzisă, pusă sub semnul întrebării de atâtea
ori. Exemplaritatea destinului poetic al lui Grigore Vieru este
dincolo de orice îndoială. După cum e dincolo de orice îndoială
expresivitatea gravă a versurilor sale, solemnitatea muzicală a enunţurilor
lirice, armonia frazei, precum în poezia intitulată sugestiv Ars
poetica: „Merg eu dimineaţa, în frunte, / Cu spicele albe în braţe /
Ale părului mamei. / Mergi tu după mine, iubito, / Cu spicul fierbinte la
piept / Al lacrimii tale. / Vine moartea din urmă / Cu spicele roşii în
braţe / Ale sângelui meu – / Ea care nimic niciodată / Nu înapoiază. / Şi
toţi suntem luminaţi / De-o bucurie neînţeleasă”.
Valoarea, adevărul şi reprezentativitatea poeziei lui Grigore Vieru
fac din regretatul poet o prezenţă emblematică a literaturii române
contemporane.
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu