Grigore Vieru-poet al românității

Colac Livia,profesor în învățământul primar,grad didactic I,

Școala Gimnazială Nr. 1 Sulița

Rezumat

Grigore Vieru este un poet al românităţii,care cu ajutorul credinței lui și a tuturor elementelor întâlnite în natură și-a scris testamentul.

El areușit să se contopească,cu nemărginită simplitate, cu natura,cu oamenii,și nu în ultimul rând ,cu problemele de identitate națională.

Recunoaște că vine în literatură din singuratate și din suferința poporului,din dramele Basarabiei și ale Limbii Române.

Suferința lui venea din neputința de a-și vedea visul împlinit:,,Am spus-o de nenumărate ori: sârma ghimpată din fundul grădinii noastre mi-a zgâriat şi îmi zgârie inima.”

După 1989 ,furiile lui se dezlănțuie ,eul poetic călătorește, fiind preocupat de destinul românilor basarabeni.

A rămas în nemurire ca poetul care a plâns amarul și lupta românilor pentru unitate,despărțiți de orgolii și răutăți lumești,a propăvăduit numele lui Dumnezeu,a căutat curățenia și puritatea ridicându-le la rang de perfecțiune.

Grigore Vieru-poet al românității

Colac Livia,profesor în învățământul primar,grad didactic I,

                           Școala Gimnazială Nr. 1 Sulița

Grigore Vieru este un poet al românităţii, nu doar „poet basarabean”, este al Limbii Române, căreia i-a dăruit un splendid „Alfabet”,care cu ajutorul credinței lui și a tuturor elementelor întâlnite în natură și-a scris testamentul.

El a apărut în lume cu un scop bine stabilit,este omul potrivit momentului de răscruce,este istorie și simbol național.Astfel, a reușit să se contopească,cu nemărginită simplitate, cu natura,cu oamenii,și nu în ultimul rând ,cu problemele de identitate națională.

Poetul nutrea dorința de,,a fi zilnic frumos și simplu”,cu el se poate ajunge ușor în starea ,,dintâi”a lumii:,, Toate îmi par că sunt/ Prima oară  “,pornind de la bucuriile simple,durabileși toate având ca scop regăsirea drumului spre izvor.El recunoaște că vine în literatură din singuratate și din suferința poporului,din dramele Basarabiei și ale Limbii Române,căpătând atributul de invincibil luptător:,, Chiar dacă mor, trebuie să înving; chiar dacă nu voi învinge, trebuie să lupt “.De fiecare dată s-a ridicat cu toată puterea ca să apere limba maternă,lupta pentru oficializarea limbii române și revenirea la alfabetul latin,pentru independența și suveranitatea Basarabiei, curajul venea,după cum afirma, din faptul că „Două lucruri am întâlnit pe lumea asta zidite până la capăt: Biblia şi Limba Română”și pentru că el considera că ființa lui a fost modelată de limba română.

Suferința lui venea din neputința de a-și vedea visul împlinit:,,Am spus-o de nenumărate ori: sârma ghimpată din fundul grădinii noastre mi-a zgâriat şi îmi zgârie inima.”

Cunoscând întreaga dramă a ideologiei impuse de regimul totalitar sovietic după ocuparea Basarabiei, va privi cu nostalgie spre “Miorcanii” lui Ion Pillat de pe celălalt mal al Prutului: „Ştiam de la şcoală, din mincinoasele manuale, că sunt moldovean, şi nicidecum român, adică sunt de alt neam, de altă limbă şi de altă datină. Români erau cei din manuale, care ne «ocupaseră» şi ne «bătuseră» pe toţi de-a rândul, ne «luaseră» bucata de pâine de la gură şi – culmea! – ne obligau să vorbim româneşte. Deci «nu» eram român, dar atunci când mergeam pe valea Prutului mi se umezeau ochii privind prin păienjenişul sârmii ghimpate spre satul de pe celălalt mal”. Orice încercare de a reveni în România după două călătorii oficiale – una într-o delegaţie de scriitori sovietici (1973) şi cealaltă la invitaţia lui Zaharia Stancu (1974) – este respinsă cu ostilitate de oficialităţi, şi în special de conducerea breslei, dar din 1990, când este primit în Academia Română ca membru de onoare din străinătate, iar din 1993 ca membru corespondent, destinul său literar se împlineşte în România.

După 1989 ,furiile lui se dezlănțuie ,eul poetic călătorește fiind preocupat de destinul românilor basarabeni: „Am fost decretat Republică!/Dar, în fond, mai sînt un cal de povară/pe care un necunoscut îl ţesală/Cu iubire gastronomică/cu mângâieri sintetice./Am fost decretat Republică!/Dar, în fond, nu sînt decât o mască veselă/Pe chipul dramatic al Uniunii Sovietice!/Smulgeţi masca cea mincinoasă odată/Şi veţi vedea că sub ea/Cu aripi pline de sânge/Sufletul Mioriţei noastre/în sârmă ghimpată/se zbate şi plânge”. („O gură de aer”)

A rămas în nemurire ca poetul care a plâns amarul și lupta românilor pentru unitate,despărțiți de orgolii și răutăți lumești,a propăvăduit numele lui Dumnezeu,a căutat curățenia și puritatea ridicându-le la rang de perfecțiune. Cineva l-a întrebat odată: „De unde veniți domnule Grigorie Vieru?”. A răspuns poetul: „Vin din Basarabia, unde românii sunt săraci de mângâiere. Mângâierea noastră e Limba Română. Mângâierea noastră e iubirea. Mângâierea noastră e credinţa în Dumnezeu”. Pe toate le vedea raportate la Cerescul Părinte și la veșnicie. Viața însăși zicea că e  împlinită dacă îl ai ca prieten pe Dumnezeu.

În încheiere, vă propun să ne împărtășim, măcar pentru câteva clipe, din dulceața versului său plin de doruri și suferințe:

,,Reaprindeți candela”

,,Reaprindeţi candela-n căscioară,

Lângă busuiocul cel mereu --

Degerat la mâini şi la picioare,

Se întoarce acasă Dumnezeu.

Doamne, Cel din slăvile creştine,

Ce păcate oare-ai săvârşit,

Că Te-au dus acolo şi pe Tine

În Siberii fără de sfârşit?

Toate le ierţi, Doamne de sus,

Cu blândeţe măreaţă,

Chiar şi pe cei care Te-au dus

În Siberii de gheaţă...

Frigul ninge şi pustiul plouă,

Degerată-mi este inima.

Doamne, bine nu ne-a fost nici nouă

Fără sfatul şi lumina Ta.

Doamne, intră şi-n a mea chilie

Şi-amândoi, răniţi şi îngheţaţi,

Să ne încălzim cu bucurie

Unul lângă altul, ca doi fraţi.”

Bibliografie:

Flacăra,Testamentul lui Grigore Vieru, ,,Limba Română ,oastea noastră națională”,AȘM,30.08.2007;

Jurnalul de Drajna, ,,Grigore Vieru,poet și eseist”,27,martie,2016,Atelier literar;

Limba Română,Nr.1-4 (163-166),2009,anul XIX,Chișinău.