Grigore Vieru, poet al neamului românesc

Moroșan Elena, prof. înv. primar, definitivat,

Școala Mihail Sadoveanu, Grănicești, jud. Suceava

Grigore Vieru a fost cel care a dus dragostea de neam și țară la cele mai înalte cote posibile. Dovadă stau operele sale în care și-a exprimat curajul și dorința de a și exprima liber sentimentele, însă după cum bine știm  „patria” lui era formată din mamă, soţie, copii, țară, natură, cultura şi credinţa. Toate acestea au dat culoare existenţei sale, dar mai mult decât atât, a promovat conștiința unității spațiului cultural românesc, fiind prezent cu totală dăruire de sine în miezul fierbinte al celor mai importante evenimente desfășurate pe ambele maluri ale Prutului. Poetul a reprezentat un model de patriotism şi un simbol care şi-a câștigat un loc de cinste în cultura României.

Convingerea dintotdeauna a lui Grigore Vieru a fost că adevărata sa patrie este România, nu Republica Moldova:        
           „Nu am nimic împotriva Republicii Moldova, pe care am susținut-o de la bun început şi o susțin, dar nu altfel decât o treaptă spre Reîntregire”.      
            Vieru a trăit având în suflet credința şi speranța reîntregirii: „Cred în restabilirea hotarelor strămoșești şi doresc această legitimă restabilire. Pentru că, dincolo de patriotismul meu local, basarabean, știu că Miorița s-a născut în Vrancea, că mănăstirea noastră cea mare şi adâncă este Putna (…), că stâncile din Pererîta mea natală, pe care le port în sufletul copilăriei mele, nu au tăria Carpaților; că nu putem fi o cultură, o știință şi o istorie națională fără Eminescu şi Creangă (…). Cred, cu toată inima, că Reunirea cu Țara mamă este inevitabilă”.

Din această credință, din această mare inimă de român s-au născut multe dintre creațiile sale poetice, care ar putea fi incluse într-un capitol al poeziei sale patriotice. Nu trebuie neapărat să ne cantonăm doar la acele poezii unde este vorba despre Patrie, fiindcă, așa cum era şi credința Poetului, „o poeziei bună de dragoste, o poezie slăvind frumusețile naturii este şi ea o poezie patriotică”.

Grigore Vieru reușește să dea o definiție poetică la întrebarea: ce e Patria, fără măcar să amintească acest cuvânt, apelând la fenomenele naturii: „Piatra este pâine caldă. / Vântul ăsta e vin domnesc./ Şi pelinul – busuioc sălbatic” (..) „Vine ziua aurindu-mi pâinea / Vine seara aromindu-mi vinul. / Vine mama îndulcindu-mi gândul”.

Multe dintre poeziile sale s-au născut din dragostea sa fierbine pentru tot ce este românesc, din patriotismul fierbinte al Poetului. Aşa este şi „Legământ”, dedicată „dascălului” său de Limbă română: „Ştiu: cândva, în miez de noapte,/ Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărţii sale(…) // S-o lăsăm aşa deschisă,/ Ca băiatul meu ori fata / Să citească mai departe / Ce n-a dovedi nici tata”. O altă creaţie poetică a lui Vieru, poezia „Eminescu” a devenit un fel de imn al zilelor de 15 ianuarie şi 15 iunie: „La zidirea Soarelui, se ştie / Cerul a muncit o veşnicie./ Noi, muncimd întocmai ne-am ales / Ne-am ales cu domnul Eminescu. / Domul cel de pasăre măiastră,/ Domnul cel de nemurirea noastră, / Eminescu”.

Mânat de acelaşi fierbinte patriotism, Grigore Vieru reuşeşte să dea o definiţie poetică la întrebarea: ce e Patria, fără măcar să amintească acest cuvânt, apelând la fenomenele naturii: „Piatra este pâine caldă. / Vântul ăsta e vin domnesc./ Şi pelinul – busuioc sălbatic” (..) „Vine ziua aurindu-mi pâinea / Vine seara aromindu-mi vinul. / Vine mama îndulcindu-mi gândul”.

Ca în multe alte poezii, aici iubirea Patriei se confundă cu iubirea Mamei. Într-o altă poezie, aceeaşi puternică iubire de Patrie se desprinde din imnul închinat pământului natal: „Pământule,/ Tu, răzbătând către adânci line!/ Atunci când bat şi grindinile grele,/ Cu mine să te-acoperi,/ Cu mine,/ Pământ matern / Şi-al meu până la stele” (Pământule) Acelaşi lucru îl face Poetul şi în poezia ,,Dar mai întâi”: ,,Dar mai întâi / să fii sămânţă./ Tunet să fii. / Ploaie să fii./ Lumină să fii./ Să fii os / de-al fratelui tău / retezat de sabia duşmană./ Brazdă să fii./ Doină să fii / Ca să ai dreptul / a săruta acest pământ / îndurerat /de-atâta rod”. Poezia ne duce cu gândul la un alt mare poet al literaturii române, Lucian Blaga, şi la minuata sa poezie „Mirabila sămânţă”.

În acest fel, dorul de Mamă, de satul natal, de izvor, de porumb, de pâinea coaptă în cuptorul copilăriei sale toate se transformă şi se încheagă în dorul de Patrie, fiindcă „Acasă / Patria mai liniştită este”. Această patrie, care îi va rămâne Poetului chiar dacă se va întâmpla ca Mama să treacă în nefiinţă („Mi-a rămas Patria”) este patria cea mare, e România, pe care o visează el. Pentru ea se roagă Grigore Vieru în ciclul întitulat „Dumnezeu şi Patria”. Acestei Patrii reîntregite îi cere el iertare, pentru că a trăit în minciuna celor care în 1812 „au aşezat piatră de hotar la Prut şi au rupt biata noastră Moldovă în două”: „Cu vorba-mi strâmbă şi pripită / Eu ştiu că te-am rănind spunând / Că mi-ai luat şi grai şi pită / Şi-ai năvălit pe-acest pământ”/ Sau, dureros de adevărat: ,,Credeam că un noroc e plaga,/ Un bine graiul cel sluţit,/ Citesc azi pe Arghezi, Blaga,/ Ce tare, Doamne-am fost minţiţi!”

Drumul reîntoarcerii la matcă, „procesul regăsirii din poezia lui Vieru este orientat către propriul eu”. Iar acesta nu poate fi decât,,sentimentul românesc al fiinţei”, cum l-a numit Constantin Noica. Iar odată „întors la sine, spiritul nu mai dezvăluie: destăinuieşte, astfel spiritul nu face altceva decât să se regăsească pe sine”. Această regăsire, la Vieru nu este altceva decât regăsirea Patriei. Căci ce este Patria pentru Grigore Vieru? Este ceea ce a fost pământ românesc, după 1918. Adică România Mare.

Grigore Vieru vine din suferinţa neamului său, iar visul său măreţ este ca Basarabia să se integreze în lumea românească şi să nu mai fie o provincie rătăcită şi că va veni într-o zi vremea când românii din Basarabia vor fi liberi, nu vor mai fi ameninţaţi şi înfricoşaţi de Siberia de gheaţă, vor veni, într-o zi mare și înălțătoare, definitiv acasă, la ţara lor, România. Dragostea pentru noi românii a fost viaţa acestui mare român.

Acest om plăpând cu suflet de copil a trăit în limba română, ducând pe umerii săi firavi crucea neamului nostru spre un viitor mai bun.Visul său era de a ne uni prin cuvânt, prin bunătate şi iubire de aproape. Astăzi visul lui pare mai aproape ca niciodată pentru că oamenii din diferite ţări, de diferite naţionalităţi de crezuri religioase îl pomenesc, apropiindu-se unul de celălalt, amintindu-şi de omul care a locuit la marginea unei iubiri. Am pierdut un poet pe pământ, dar avem un înger în ceruri…Ne mîndrim mult cu Grigore Vieru, cred că moştenirea care ne-a lăsat-o o vor admira-o multe generaţii mîngîindu-şi sufletele cu versurile lui. El a fost poetul Dragostei de viaţă, Dragostei de Ţară, Dragostei de neam, Dragostei de Adevăr, să-l aducem copiilor şi nepoţilor noştri ca pe un tezaur, prin care vom rămâne şi noi prin vremi, căci un popor rămâne în istorie prin valorile pe care le creează şi le păstrează cu sfinţenie”. (Zaltur Victoria)

Bibliografie:

1. Grigore Vieru, Antologii de versuri

2. Grigore Vieru-Cugetări-cuvinte celebre