Lazăr
Georgeta Mihaela
Profesor
pentru învățământul primar
Grad
didactic I
Școala
Gimnazială „Episcop Dionisie Romano”
,,Sunt iarbă. Mai simplu nu
pot fi” – aşa se definea poetul Grigore Vieru, maestru al cuvântului, iubitor
de plai, de limbă şi de neam. A iubit poporul român până la lacrimi şi şi-a
consacrat întreaga sa viaţă copiilor, îndrăgostiţilor, adulților, lăsându-ne o
operă monumentală, de o muzicalitate şi-o frumuseţe rară. Poet liric, cu o
sensibilitate mare dedică poezii sufletului omenesc, poet al mamei, al dorului
şi al dragostei, al baştinei, al izvorului, al naturii, poet al lucrurilor
sacre, aşa e definit Grigore Vieru. Poetul Grigore
Marele român Grigore Vieru şi-a dedicat scrierile în primul
rând copiilor cu suflet de înger, aceştia fiind darul cel mai de preţ al
familiei. Grigore Vieru a scris literatură pentru copii deoarece, spunea
poetul, dacă copilul începe de mic să fie român el va fi mare român când va
creşte, iar în felul acesta suma de valori a copiilor va deveni o naţiune mare,
pentru că sufletul copilului este curat, românismul intrând în sufletul lui de
mic, va deveni temelia, talpa românismului veşnic şi sfânt.
„ Grigore Vieru a fost mai mult decât un poet, a fost
însuşi sufletul Basarabiei. Pentru poet dispariţia fizică nu înseamnă moarte,
el trăieşte prin poezia sa, prin frumosul semănat în inimile copiilor. A fost,
este şi va rămâne Pilonul de rezistenţă a culturii naţionale.Tot ce e mai
frumos astăzi poartă numele lui. Şi cerul cu stelele, şi al străvechii slave
bucium, şi ochii măicuţei ne sunt mai aproape, fiindcă iubesc şi au o taină sus
care ne apără. A ajunge să poţi să redai istoria neamului în poezie, să poţi să
aperi ce e al tău prin poezie şi să crezi că eşti auzit de Dumnezeu prin poezie
înseamnă să fii un poet ales. Aşa a fost Grigore Vieru – poet al neamului, care
a ştiut cel mai bine să aşeze alături cuvintele ca Grai, Mamă, Patrie, Iubire
şi de aceea merită cununa recunoştinţei noastre. Acest om plăpând cu
suflet de copil a trăit în limba română, ducând pe umerii săi firavi crucea
neamului nostru spre un viitor mai bun. Visul său era de a ne uni
prin cuvânt, prin bunătate şi iubire de aproape. Astăzi visul lui pare mai
aproape ca niciodată pentru că oamenii din diferite ţări, de diferite
naţionalităţi de crezuri religioase îl pomenesc, apropiindu-se unul de
celălalt, amintindu-şi de omul care a locuit la marginea unei iubiri. Am
pierdut un poet pe pământ, dar avem un înger în ceruri…Ne mândrim mult cu
Grigore Vieru, cred că moştenirea care ne-a lăsat-o o vor admira-o multe
generaţii mângâindu-şi sufletele cu versurile lui. El a fost poetul Dragostei
de viaţă, Dragostei de Ţară, Dragostei de neam, Dragostei de Adevăr, să-l
aducem copiilor şi nepoţilor noştri ca pe un tezaur, prin care vom rămâne şi
noi prin vremi, căci un popor rămâne în istorie prin valorile pe care le
creează şi le păstrează cu sfinţenie.” (Zaltur Victoria)
Grigore Vieru a fost,
incontestabil, o voce singulară, de o expresivitate deosebită în peisajul poeziei
româneşti. Versurile sale au ilustrat, într-un regim al excelenţei rostirii
lirice, stări de spirit de o rară autenticitate, conturate în enunţuri poetice
armonioase şi limpezi, sugestive şi sincere. Nimic strident în lirica lui
Grigore Vieru, nimic evaziv sau fals. Versurile lui se înscriu într-un program
literar ce are ca element esenţial apărarea şi ilustrarea limbii române,
integritatea acesteia într-o ţară în care s-a refuzat, decenii de-a rândul,
dreptul de cetăţenie al acestei limbi. Recursul la sentimentul patriotic
autentic, starea de sinceră şi ardentă implicare cetăţenească în destinul
propriei patrii, toate acestea au reprezentat imperative imediate ale
creaţiilor sale, cărora poetul li s-a dedicat cu dăruire, spirit al jertfei şi
credinţă. Cărţile de poezie ale lui Grigore Vieru (Numele tău, Un verde ne
vede, Izvorul şi clipa, Cel care sunt, Hristos nu are nicio
vină, Rugăciune pentru mama, Taina care mă apără etc.) rămân
repere fundamentale ale poeziei româneşti de azi. O poezie precum „În
limba ta” ni se prezintă ca o profesiune de credinţă a unui scriitor
cetăţean, ce a aşezat mereu, mai presus de propria fiinţă, idealurile neamului,
celebrând, în versuri înfiorate de patos, limba română, limba în care a
pătimit, a scris şi a iubit: „În aceeaşi limbă / Toată lumea plânge, / În
aceeaşi limbă / Râde un pământ. / Ci doar în limba ta / Durerea poţi s-o
mângâi, / Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt. // În limba ta / Ţi-e dor de
mama, / Şi vinul e mai vin, / Şi prânzul e mai prânz. / Şi doar în limba ta /
Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta / Te poţi opri din plâns”.
Cred că latura de cea mai
autentică profunzime a poeziei lui Grigore Vieru este aceea a responsabilităţii
civice a scriitorului, a omului de cultură, care se simte, cu fiecare gest pe
care îl face, cu fiecare cuvânt pe care îl rosteşte, adânc răspunzător de
soarta neamului său, de destinul limbii în care s-a născut şi în care respiră.
Eugen Simion subliniază că „despre Grigore Vieru am putea spune că este ultimul
poet cu Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat
de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar,
în ciuda fragilităţii înfăţişării sale şi a vocii sale – moi şi stinse, menite
parcă să şoptească o rugăciune, nu să pronunţe propoziţii aspre ca vechii
profeţi – un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil. Mulţi i-au
înţeles stilul şi mesajul, alţii i-au reproşat mereu faptul că nu este un poet
postmodern. Judecată rea. Vieru nu putea fi postmodern pentru că, spune chiar
el, s-a născut şi a crescut într-o istorie imposibilă şi, când a început să
scrie, şi-a dat seama că publicul său aşteaptă altceva de la el. Ceva esenţial,
spus limpede, ceva despre suferinţele şi bucuriile naţiei sale, atâtea câte
sunt. În aceste circumstanţe, poemul «nu poate fi o zbenguială a cuvintelor»”.
Grigore Vieru întrupează, în
ansamblul literaturii române, destinul unui scriitor cu o înzestrare spirituală
de excepţie şi, în acelaşi timp, o impecabilă conştiinţă a naţiunii sale. O conştiinţă
ce a dat seamă, de fiecare dată, de realităţile convulsive ale unei istorii
adesea vitregi, de trecutul naţiunii sale, de amprenta tragică pe care a
căpătat-o adesea limba română, amputată, interzisă, pusă sub semnul întrebării
de atâtea ori. Exemplaritatea destinului poetic al lui Grigore Vieru este
dincolo de orice îndoială. După cum e dincolo de orice îndoială expresivitatea
gravă a versurilor sale, solemnitatea muzicală a enunţurilor lirice, armonia
frazei, precum în poezia intitulată sugestiv Ars poetica: „Merg eu
dimineaţa, în frunte, / Cu spicele albe în braţe / Ale părului mamei. / Mergi
tu după mine, iubito, / Cu spicul fierbinte la piept / Al lacrimii tale. / Vine
moartea din urmă / Cu spicele roşii în braţe / Ale sângelui meu – / Ea care nimic
niciodată / Nu înapoiază. / Şi toţi suntem luminaţi / De-o bucurie
neînţeleasă”. Valoarea, adevărul şi reprezentativitatea poeziei lui Grigore
Vieru fac din regretatul poet o prezenţă emblematică a literaturii române
contemporane.
Un cuvânt despre poetul Grigore Vieru produce emoţie,
trăire firească impusă dincolo de toate ce se produc în viaţă, împreună cu alţi
creatori iluştri, reprezintă o şcoală poetică, în care poezia este chiar viaţa
şi sufletul omului.
Bibliografie:
Eugen Simion, ,,Grigore Vieru,
un poet cu lira-n lacrimi”, în Caiete critice, Nr.1-3, 1974
Ioana Emanuela Petrescu,
„Eminescu și mutațiile poeziei românești”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989
Florentina Narcisa Boldeanu,
,,Grigore Vieru, poetul dimineții şi al bucuriei’’, în Revista Știința literară
Nr.2 (25), 2012
Grigore Vieru, „Taina care mă
apără”, Iaşi, Editura Princeps, 2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu