LUCRARE SIMPOZION
Prof. Mişu Şt. Denisa Cǎtǎlina
Şcoala
Gimnazialǎ Produleşti. Dâmboviţa
GRIGORE
VIERU - POET AL EMOŢIEI ŞI SENSIBILITĂŢII
Prof.
Mişu Şt. Denisa Cǎtǎlina
Şcoala
Gimnazialǎ Produleşti
Dâmboviţa
Citind poezia lui Grigore Vieru
pătrunzi într-un univers magic, căci trăirile acestui poet au fost atât de
sincere şi atât de profunde încât reuşeşti să te regăseşti pe tine însuţi.
Poezia lui Grigore Vieru este poezia noastră a tuturor, a celor care gândim,
trăim şi simţim româneşte. Emoţiile şi trăirile poetului transmise prin cuvinte
simple ne bucură inima.
Grigore Vieru întrupează, în ansamblul literaturii
române, destinul unui scriitor cu o înzestrare spirituală de excepţie şi, în
acelaşi timp, o impecabilă conştiinţă a naţiunii sale. O conştiinţă ce a dat
seamă, de fiecare dată, de realităţile convulsive ale unei istorii adesea
vitregi, de trecutul naţiunii sale, de amprenta tragică pe care a căpătat-o
adesea limba română, amputată, interzisă, pusă sub semnul întrebării de atâtea
ori. Exemplaritatea destinului poetic al lui Grigore Vieru este
dincolo de orice îndoială. După cum e dincolo de orice îndoială expresivitatea
gravă a versurilor sale, solemnitatea muzicală a enunţurilor lirice, armonia
frazei, precum în poezia intitulată sugestiv Ars poetica: „Merg eu dimineaţa, în frunte, / Cu spicele
albe în braţe / Ale părului mamei. / Mergi tu după mine, iubito, / Cu spicul
fierbinte la piept / Al lacrimii tale. / Vine moartea din urmă / Cu spicele
roşii în braţe / Ale sângelui meu – / Ea care nimic niciodată / Nu înapoiază. /
Şi toţi suntem luminaţi / De-o bucurie neînţeleasă”. Valoarea, adevărul şi
reprezentativitatea poeziei lui Grigore Vieru fac
din regretatul poet o prezenţă emblematică a literaturii române contemporane.
Poezia lui Grigore Vieru e un lung
şi nesfârşit dor: de tradiţie, de dragoste, de mama, de mâine. Dorul de mamă
este profund şi unic în acelaşi timp: ,,Cine
n-are dor de mamă, / Vântu-l poartă ca pe-o scamă,/ Azi şi mâni departe,/ Uşor
de plai se desparte’’. Dorul se
suprapune autobiograficului, dându-i simplitatea eternă a vieţii. Fără a fi un
spectacol, viaţa poetului este viaţa noastră a tuturor acelor care trăiesc în
ultima parte a veacului indiferent de generaţie, pentru că acestea se suprapun,
straturile care se pierd, cu acelea care abia vin, unele ajutându-le pe
celelalate să se sudeze în permanentă devenire. De aceea, conceptual, Grigore
Vieru nu e un neliniştit, chiar când îşi pune gravele probleme ale umanităţii.
Simplitatea modului de viaţă pe care îl duce omul adevărat, legat de glie,
germinând-o cu munca lui şi lăsându-le dătător cu propriul trup rodirilor
viitoare îi dă siguranţă în mâine, prin răbdare şi chibzuiala cutezanţei. Norocul lui este mama
care ,,mi-a dat inima ei’’ şi mâinile
şi steaua şi izvorul şi cuvântul: ,,Mamă
tu eşti patria mea”
Grigore Vieru e definit ca fiind poet al mamei, al
dorului şi al dragostei, al baştinei, al izvorului, al naturii – poet al
lucrurilor sacre. Din sutele de poeme pe care le-a
scris, o treime sunt dedicate mamei, astfel încât Grigore Vieru devine cel mai
bogat evocator al fiinţei care are ,,două
inimi’’, una dăruind-o urmaşilor. Cea mai frumoasă temă a poeziilor lui
Grigore Vieru este iubirea niciodată egal împărţită între mamă şi iubită: între
siguranţa modestă şi darnică a mamei pentru care, orice s-ar întâmpla, el va
rămâne Fiul, şi nesiguranţa geloasă a iubitei care vrea mai mult şi numai
pentru sine, presimţind ca oricând poate pierde totul. O asemenea sfâşiere a dragostei
nu se mai întâlneşte la niciun poet.
Imaginea mamei în poezia lui Vieru este prezentată
cu multă sensibilitate, dorul pentru mama lui reprezintă dorul tuturor acelora
care şi-au pierdut un părinte drag: ,,Mi-e
dor de-a ta privire,/ Mi-e dor de tine, mamă/ Mi-e dor de vorba caldă / Mi-e
dor de tine, mamă’’. Nu există poet în literatura română care să nu fi
dedicat în opera lui poezii mamei: Mihai Eminescu, George Coşbuc, Nicolae Labiş, George Bacovia ş.a. Cu toţii ştiau că mama este fiinţa
divină ce dăruieşte viaţa, fiinţa ce mângâie copilăria şi sufletul unui om. La
Grigore Vieru, însă, mama capătă valenţe extraordinare, căci mama este: ,,grădina, cu flori, cu nuci, cu mere; este ,,vecie, nemuritoare carte’’; este ,, o stea ce atinge faţa’’. Mama
reprezintă pentru fiecare dintre noi o fiinţă sfântă ce ne poartă şi ne va
purta de grijă întotdeauna, indiferent de vârsta pe care o vom avea. Emoţia şi
sensibilitatea poetului sunt evidente atunci când vorbeşte despre mamă.
Întreaga sa
viaţă poetul a căutat modelul mamei în orice femeie, afirmând
că în dragostea femeii găseşte „o
prelungire a iubirii mamei ”, model pe care mărturiseşte că nu
l-a găsit, iar acesta ar putea fi încă un motiv pentru care a
construit în creaţia sa o lume a
poeziei maternă, ocrotitoare şi edenică. Mama lui e
mama tuturor poeţilor, a tuturor copiilor. Mama este pentru poet spirit de toleranţă, model de
răbdare în faţa tuturor vicisitudinilor vieţii, prototip istoric al îndârjirii
naţionale şi întelegere calmă, mioritică
a destinului. În alte poeme, atunci când conturează portretul mamei, poetul
evidenţiază ca element sacru mâinile acesteia: ,,Se încălzeşte cerul, mamă,/ De la mâinile tale,/ Se iluminează-n adânc,/
Îşi nelinişteşte nemărginirea’’.
Criticul
Mihail Dolgan stabileşte în lirica viereană o consonanţă constantă între lumea
mamei şi a naturii. Din punctul lui de vedere, prin această apropiere a
elementelor uman-universal protectoare, Grigore Vieru reuşeşte să creeze un
chip nemuritor al mamei: „…Între chipul
luminos al mamei şi natura veşnic vie, faţă de care omul întotdeauna a
manifestat o dragoste aleasă, există o legătură aproape mitică, divină: şi mama
şi natura vin să aducă lumii mari înţelesuri, şi mama şi natura vin să-şi
perpetueze genul, şi mama şi natura vin să sporească frumuseţile lumii şi să
înnobileze spiritul uman. Iată de ce mama şi natura se cunosc reciproc până în
cele mai adânci taine, îşi împărtăşesc una alteia gândurile cele mai sacre, se
aseamănă până la contopire prin felul lor de a fi şi de a se dărui rostului
suprem” . Acum înţelegem de ce poezia lui Grigore Vieru atrage Omul spre
iubire.
Natura însăşi,
prin elementele ei, păstrează şi reliefează mamei imaginea iubirii veşnice.
Ilustrativă, în acest sens, este poezia
Buzele mamei, în care imaginea mamei suferinde exprimă legătura
puternică dintre matern şi universal. Poemul, realizat în manieră biografică,
ne-o înfăţişează pe mamă mistuită de dorul bărbatului, pierdut pe front, şi
totodată închinându-se naturii: ,,Iar
buzele tale sunt, mamă,/ O rană tăcută mereu,/ Mereu presărată cu ţărâna /
Mormântului tatălui meu.// O, buzele ce sărutară / Al tatei mormânt / Mai mult
ca pre dânsul,/ Pre tata,-n / Puţinii lui ani pre pământ”. În foarte multe
poeme vierene mama poate fi asimilată cu Maica Fecioară Maria, cu Maica
Basarabiei, protectoare, supusă doar naturii şi lui Dumnezeu. Chipul conturat
de autor ne-o arată pe femeie în ipostaze dialectice, când puternică în faţa
destinului, când supusă acestuia, când firavă ca o privighetoare rănită, aşa
cum apare în poemul filosofic Chipul tău:
,,Chipul tău, mamă,/ Ca o mie / De
privighetori rănite,/ Ochii tăi / În care s-au întâmplat / Toate / Câte se pot întâmpla
/ Pe lume!/ Lacrima ta:/ Diamant ce taie-n două / Oglinda zilei./ Nedespărţită
de cer / Ca apa de uscat,/ Locuieşti o casă / Cu două ferestre:/ Una dând spre
viaţă,/ Alta cu faţa spre moarte;/ La fel de limpezi amândouă’
Grigore Vieru este viața în toată complexitatea
ei: copilăria, bucuria tinerească, neliniștea și suferința iubirii absolute. Poezia lui este
didactică, e o carte de lectură eternă: o viață de om de la naștere la moarte,
transpusă în forme parabolice, uneori moale și fin, alteori aspru, retoric și povățuitor. Scriitorul
Nicolae Dabija afirma, referitor la opera poetului următoarele:
''Cuvântul lui tună, ca să strălumineze bolţi, şi plouă,
pentru ca lanul să lege rod şi mugurul să scoată frunze şi flori''.
Bibliografie
* Alexandru, Ioan, Prefaţă la volumul
Grigore Vieru-„ Rădăcina de foc” –
Bucureşti, Editura Univers, 1988.
*Dolgan, Mihail, „Un poet înnăscut pentru copii: Grigore
Vieru” - Volumul colectiv „Pagini de critică literară”- Chişinău:
Literatură artistică, 1983.
*Ilica, Carolina, Prefaţă la volumul
Grigore Vieru- ,,Hristos nu are nici o
vină’’,Editura Orient.Occident,1991.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu