LILIOARA BÂRSAN, prof. inv. primar, grad didactic I,
Şcoala Gimnazială Nr. 1 Orăşeni Deal
Grigore Vieru are darul de a ridica plasticitatea versurilor sale
până la monumentalitate, de a ne comunica – cu desăvârşire real, concret,
vizibil şi auditiv – măreţia a ceea ce este necesar omului. Pacea. Munca.
Iubirea. Şi ca o întruchipare a tuturor acestora – Mama.Mama-Patrie şi mama ta,
despre care poetul a scris cutremurătorul său Reazem.
În timp ce Guram Asatiani, într-o carte scrisă în 1981, a fost
atras de obsesia poetului moldovean faţă de problema recuperării limbii
strămoşeşti: „La Vieru, care tinde să pătrundă în cele mai complexe alternative
ale contemporaneităţii, am găsit răspuns la problema limbii care-i frământă
acum pe literaţii sovietici: poetul trebuie să aibă senzaţia forţei primordiale
a cuvântului faţă de materialul verbal”.
„Majoritatea versurilor lui Vieru au caracter de împărtăşire cu
misterele pământului şi ale universului, unele sunt cântece de lume sau ceremoniale
care relevă o comunicare erotică cu tot ce ne înconjoară, o cucernică înfi
orare în faţa fenomenelor,
de
unde şi aerul de ritual, de baladă sau de legendă”.
Grigore Vieru nu a fost doar poet al cetăţii, aşa cum adesea a
fost supranumit, ci, mai mult, a ieşit în cetate luptând pentru cauzele
sale spirituale şi ale familiei extinse – naţiunea. În acest sens, Nicolae Dabija
aprecia că poetul s-a identifi cat nu doar cu sine, ci cu fiinţa
colectivă, fiind astfel mai mult decât un poet, fiind un destin.
Destinul tragic al naţiunii este, în fond, destinul poetului. Suferinţele mamei
sunt suferinţele patriei, şi invers. Conştiinţa civică a poetului porneşte din
satul natal, din casa de lut a mamei când, copil fiind, poetul descoperă o
limbă semănătoare rostită de ţăranii ce trudeau dealurile satului Miorcani,
situat pe partea dreaptă a Prutului. Batjocorirea familiei sale prin confiscarea
pământului, batjocorirea bisericii prin transformarea lăcaşului în magazie
militară, precum şi batjocorirea şcolilor prin înlocuirea abecedarelor şi a
învăţătorilor, starea constantă de război, toate construiesc drama poetului,
drama întregii Basarabiei, pe care, cu măiestrie, Grigore Vieru a conturat-o cu
lacrimi în vers: „Întreaga fiinţă basarabeană, batjocorită şi umilită timp de
două veacuri de către stăpânele purtătoare de cnut, s-a aciuat răbdătoare în fi
rea acestui bărbat şi, deodată, s-a produs acea ieşire-din-ascundere pe care
grecii de felul lui Platon o numeau alétheia. A ieşit din ascundere,
prin rigore Vieru, inconştientul colectiv, cum îl numea C. G. Jung, iar
meritul de căpătâi al basarabeanului e că s-a lăsat invadat, personant (cum
ar zice Blaga) de acesta şi, astfel,poetul a fost hărăzit să devină reprezentativ
nu pentru o modă, nu pentru cine ştie ce experimente poetice, nu pentru
jonglerii de vorbe, ci pentru destinul
neamului
românesc”.
Relevante,
din punct de vedere critic, sunt situaţiile comparative pe care Th. Codreanu
întrevede între temele abordate în lirica profund ontologică alui Grigore Vieru
şi cea a lui Nichita Stănescu sau George Bacovia. De exemplu, problema maternităţii
discutată în oglinda Vieru-Bacovia capătă rezonanţe speciale în simbolistica
poeticii universale:„…Bacovia (…) a sublimat netipic prezenţa mamei în
simbolismul ontologic al elementelor primordial pământul şi apa,
care invadează imaginarul său poetic. Şi asta în perspectiva a ceea ce am numit
negativul stilistic, „produsul”-grund al „complexului Bacovia”. Grigore
Vieru, în schimb, reconverteşte negativul existenţial (necurmatele
suferinţe ale copilăriei şi ale adolescenţei, asupra cărora poetul a insistat
în nenumărate rânduri), în pozitiv fi inţial şi,mai departe, stilistic,
confirmând încă o dată „antibacovianismul”său din oglindă. Nici Vieru şi nici Bacovia
nu pot intra în cadrele psihologiei abisale a „bastardului”. Dar dacă ei au
putut fi asimilaţi cu „orfanul”, în chip amăgitor Bacovia, însă declarat – la
Vieru, şi aici trebuie foarte atent nuanţate faptele,fiindcă autorul basarabean
nu s-a lepădat niciodată de fi fiinţa mamei reale în căutarea alteia mai
„bune”,încât, din acest punct de vedere, el nu mai are nimic din visătoria
romantică, de care uneori a fost acuzat sau etichetat. Dimpotrivă, întreaga lui
fiinţă „se umple” absorbant de fiinţa mamei, încât ponderabilul devine imponderabil,
pe când golirea de fiinţa mamei reale, la Bacovia, transformă orice
imponderabil în greutatea de plumb ce anunţă căderea în vid. Nu e de
mirare că fiinţa mamei vierene se înalţă”. Criticului Mihai Cimpoi i se pare,
pe bună dreptate, originală ipoteza lui Theodor Codreanu în care ni se
precizează că Grigore Vieru ne poate apărea ca un Bacovia întors: „un Bacovia
à rebours, chiar de la nivelul sociologiei succesului. E cel dintâi izbitor
contrast dintre cei doi poeţi cu structură antropologică asemănătoare”.
Potrivit lui Mihai Cimpoi „Paradisul copilăriei lui Bacovia, alintat de
maică-sa, cunoaşte o inversare, în cazul lui Vieru, a cărui copilărie infernală
se toarnă în tipare materne paradisiace, prezenţa mamei umplând golurile”.
Analizând cunoscutul poem al lui Grigore Vieru În limba ta, poem
dedicat lui A. Mateevici, Th.Codreanu crede că poetul şi-a făcut din harul şi
raţiunea sa un scut de apărare a limbii române, limba acelora îngropaţi sub
pietrele Prutului. Cu o alură mai mult fi ravă, dar misterioasă, decât de
luptător, poetul crede că a sa este menirea să păzească limba maternă, cu atât
mai mult cu cât el este acela care făureşte în cuvânt. Altfel spus, Vieru
poartă sentimental că Poetul este însăşi creaţia exclusivă a limbii strămoşeşti.
De aceea unul din aforismele sale răsună aşa: Toate zilele mele izvorăsc şi
se înalţă din adâncul şi din puterea Limbii Materne.
Totodată, criticul de la Huşi admite ipoteza că Grigore Vieru nu
s-a mulţumit doar cu ideea de a fi o personalitate rezistentă prin cultura
limbii şi a poeziei sau un gazetar şi tribun incomod pentru regimurile care
s-au perindat la putere, ci, mai mult, a căutat să restaureze tezaurul
arhaic al poporului său,„scormonind” în folclor cele mai frumoase cântece şi
idei. De aici Mihai Cimpoi va identifi ca în poezia şi foristica lui Vieru, existenţa unei veritabile
fenomenologii a spiritului românesc. Stările liricii arhaice ale poetului
vin din dureroasa sfâşiere geografică produsă de graniţa de pe Prut, din
dorinţa de a se întoarce acasă, în inima Carpaţilor. Hermeneutul român
vorbeşte, ca şi Mihai Cimpoi, despre destinul ulisian pe care îl are
Basarabia şi Poetul.
Odată
cu programul de recuperare a limbii materne, poetul recuperează
folclorul, casa natală, patria şi, nu în cele din urmă, fratele. Mitopo(i)etica
lui Grigore Vieru este una a fraternităţii, chiar în sensul cel mai înalt,
biblic. Cu toate acestea, autorul suportă dezamăgiri atunci când fratele
român îi întoarce spatele, atunci când apa Prutului nu mai poartă
limpezimea ochilor divini. Totuşi, Th. Codreanu descoperă în poet un suflet
mereu optimist: „În recunoaşterea fratelui de către frate, Grigore Vieru îşi
pune toate nădejdile şi cu această aşteptare a descins el în România, unde, din
păcate, unii l-au primit nu cu pâine, ci cu pietre. Degeaba a venit libertatea
– zice poetul – dacă fraţii nu se cunosc între ei. Deplânge faptul că apele
Prutului nu mai au limpezimea ochilor lui Dumnezeu, pentru ca în oglinda lor să
se poată privi şi să se recunoască fraţii. Cum el nu are „pesimismul” lui
Bacovia, cel la Cum el nu are „pesimismul” lui Bacovia, cel la care
apele-oglinzi nu se limpezesc niciodată, are optimismul recunoaşterii
fraterne”. În doar câteva linii ordonatoare în acest capitol critical român ne
convinge că avem a face cu trei etape în ceea ce priveşte ascensiunea tribunului,
luptătorului Grigore Vieru: prima este aceea a rezistenţei prin poezie,
reductibilă la protejarea limbii materne; cea de-a doua e depăşirea
simplei rezistenţe prin confruntarea cu realitatea ideologică; iar cea de-a
treia priveşte reintegrarea cu patria-mamă, realizarea concretă a
programului întregirii.
Criticul apasă pe ipoteza că poetul basarabean are deplina
conştiinţă că se identifi că arhetipal cu etnia şi umanitatea sa, de unde „cel
mai sigur punct arhetipal atoateadunător este chiar copilăria. Ca să-l parafrazăm pe Protagoras, pentru
Vieru, copilăria este măsura tuturor lucrurilor. De exemplu, ţara şi
zăpada se măsoară cu copilăria: Câtă zăpadă şi câtă ţară în copilăria
mea! În consecinţă, Basarabia nu poate fi altceva decât un copil. Numai că
un copil în scutece de sârmă ghimpată, rupt de la sânul mamei”.
Principiul de bază al creaţiei vierene, maternitatea, se
întemeiază, la rându-i, pe alt punct central, care este, aşa cum am precizat
mai sus, copilăria. Argumentul este cu atât mai viguros cu cât criticul
aduce în dezbatere comparatistă atitudinea eminesciană şi bacoviană: „Unii ar
putea lesne specula că Vieru a rămas pe treapta orală, maternal a erosului, de
unde şi rolul central acordat mamei în universul său poetic. De facto,
„principiul” matern al mitului său personal se fundează, la rându-i, pe un alt
grund, pe legea abisală a creativităţii paideumice a copilăriei. Asta înseamnă
să recunoaştem că pentru Grigore Vieru nu principiul matern este izvorul
izvoarelor, cum s-a afi rmat de către majoritatea comentatorilor săi, pe
urmele solidei demonstraţii a lui Mihai Cimpoi, ci chiar copilăria cu lacrima
ei cu tot şi care nu devine niciodată perlă, ci se conservă în
întreaga ei puritate ontologică.
Născut şi crescut în leagănul naturii, fiind astfel conectat la
tainele universului cosmic, Grigore Vieru a ştiut în permanenţă că este fiul legitim
al naturii vegetale, motiv pentru care poezia sa este chromatic îmbogăţită
de simboluri florale, întâlnite în folclor.
„Natura
vegetală este, la Vieru, sublimarea mamei reale după moarte, adusă, altfel
spus, la o nouă viaţă, căci mama, înălţată la steaua ei, este nemuritoare, ea
continuă să trăiască în patrie, în iarbă, în fl ori”. În
cromatica verdelui care ne vede poetul surprinde prezenţa divinităţii,
care, dacă ne iubeşte, îşi arată infi nitatea Sa din ipostaza de iarbă. Iarba devine
în imaginarul poetic vierean un element primordial, din care pot fi descoperite
adevăratele înţelesuri ale copilăriei, ale iubirii, ale cosmosului. În acest verde
este cuprinsă întreaga natură organică, vegetală şi astrală. Păsările,
albina, apa divină prin semnul rouăi, crângul, pământul, florile, femeia,
copilul, stelele, luna – toate cunosc sângele dragostei, care, potrivit
poetului, este clorofi lic. Descoperind această stare cosmică, unică în
literatura contemporană, poetul basarabean va izbăvi până şi moartea.
E o
glorie veşnică a iubirii, a suprapunerilor şi îmbinării elementelor. Datorită
unor elemente cromatice de natură romantică, s-a lansat opinia că poetul ar fi
un romantic în toată regula.
De
altfel, Th. Codreanu argumentează că Grigore Vieru este un poet al
dimineţii,al răsăritului de soare, al lacrimii de rouă. Prăbuşirea totului
vegetal, spune criticul, ar însemna pentru poet o catastrofă cosmică, motiv
pentru care în multe din poezii intrăm în zona liturgică: „vegetalul fiind
cosubstanţial trupului Mântuitorului ca pâine de împărtăşanie”.
În concluzie, subscriu la această frumoasă metaforă critică,
ce-l proiectează pe Grigore Vieru în cea mai atrăgătoare lumină: „Fiind un
bacoviande contrast, Vieru a abandonat (asta e o certitudine) şi alchimia
negativă, atât de paradoxală. Reamintesc, alchimiştii voiau să transmută plumbul
în aur. Bacovia a procedat à rebours: a degradat aurul în plumb.
Grigore Vieru transformă vegetalul în
aur. Florile lui nu mai sunt de plumb, ci sunt fl ori de aur,flori de lumină”.
Bibliografie:
1. Codreanu
Theodor, Duminica mare a lui Grigore Vieru. – Iaşi: Princeps Edit, 2010.
2. Iurii Surovţev,
în „Pravda”, 5 septembrie 1983.
4. Mihai Cimpoi, Vieru,
un Bacovia de semn întors. Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2010.
5. Mihail Dolgan, Grigore Vieru, adevăratul, Ed.
Pentru literatură şi Artă, Chişinău, 2003.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu