Bărboi Alina –
prof.inv.primar, grad didactic I
Școala gimnazială „Gheorghe Popovici” Lozna,
jud.Botoșani
„Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi”. Aceste
cuvinte stau gravate pe piatra funerară a marelui poet român basarabean Grigore
Vieru, ca veșnică aducere aminte a simplității și omeniei cu care ne-a cucerit
inimile. Numit și „Eminescu al Basarabiei”, poetul Grigorie Vieru, deși a trăit
în România înstrăinată, prin lupta sa pentru unitatea neamului, aparţine tuturor
românilor. Chiar plecat să lumineze în ceruri, el rămâne prezent printre noi
prin opera sa impresionantă, așternută în paginile a peste zece volume. Din
păcate, mulți dintre noi, uităm de frumusețea liricii și de binefacerile
terapiei prin poezie, abandonând cărțile de poezii și nu numai.
Născut
în România, în localitatea Pererita, de pe malul stâng al Prutului, la 14
februarie 1935, el va deveni la cinci ani cetăţean al Republicii Sovietice
Moldoveneşti, ţinutul românesc numit Basarabia.
Trebuie să recunosc, cu tot regretul, că multe poezii ale poetului
basarabean, le-am citit târziu, după plecarea acestuia la stele. Unele m-au
impresionat „ până la lacrimi”.
Se pare că geniul Luceafărului poeziei românești, i-a transmis spiritualitatea
si talentul, presărându-l cu praf de stele magic.
E o binecuvântare să scrii despre Grigore
Vieru – „Orfeul de peste Prut”, cum l-a numit Lazăr Lădariu și nu se poate să
nu-ţi pui întrebarea, dacă ești în măsură să faci acest lucru, fiindcă te gândeşti imediat la uriaşa sa
personalitate, atât ca patriot înfocat, cât mai ales unul dintre cei mai de
seamă poeţi români ai literaturii contemporane.
Fiecare
om trebuie să știe de unde vine și încotro se îndreaptă, trebuie să-și cunoască
poporul, limba, patria. Adevăratul om este omul care își apară patria, chiar
dacă este singur, chiar dacă toți îl descurajează. Cât de mică și de săracă ar
fi patria ta, ea va fi cea mai frumoasă, pentru că e țara în care te-ai născut, e țara în care au trăit
strămoșii tăi. Omul nu poate trăi fără patrie, el nu are trecut, iar omul fără trecut
nu are un nume, nu are aspirații, nu are un viitor și nu are un loc pe care
să-l numeasca „acasă”. De aceea, Grigore Vieru, „Cetăţeanul de Onoare” al României,
primind acest titlu în 1995, cu ocazia împlinirii
vârstei de 60 de ani, a afirmat: „Devenind azi Cetăţean de Onoare al Topliței – simt că am devenit Cetăţean de Onaore al
Patriei mele scumpe – România”.
Grigore
Vieru – poet teleportat mereu cu sufletul și gândurile în Patria mamă, România.
Chiar dacă versurile cântecului „Suntem români mereu” nu sunt ale poetului de
peste Prut, acestea confirmă teoria patriotului Vieru, că Basarabia este sora
răpită și rănită: „Românie mare,/ Privește către soare,/ Că lăcrimează cineva./
O pasăre răpită,/ Cu forța și rănită,/ E sora Basarabia. ”
„
Acasă ” – România și Basarabia, deopotrivă. România este Țara mamă iar în
Basarabia este „Casa părintească ” , care nu se vinde: „ Casa părintească nu se
vinde,/ Nu se vinde tot ce este sfânt./ Din atâtea lucruri sfinte,/ Ochii mamei
încă ne privesc.” (Grigore Vieru, „ Casa părintească”) Casa părintească, locul
sfânt al copilăriei, locul natal ce însoțește poetul în dezvoltarea sa pare o
patrie la nivel micro, dar foarte importantă în inima poetului. De aceea, îi
cere iertare casei „de pe margine de Prut , pe care a văduvit-o de prezența
lui, ca și de aceea a mamei: „Tu mă iartă, o, mă iartă,/ Casa mea de humă, tu,
/Despre toate-am scris pe lume,/ Numai despre tine, nu. // Să-ţi trag radio şi lumină / Ţi-am făgăduit cândva /
Şi că fi-vom împreună / Pieptul meu cât va sufla. // Dar prin alte case, iată,
/ Eu lumina o presor, / Alte case mă ascultă / Când vorbesc la difuzor. //
Ţi-am luat-o şi pe mama / Şi-aţi rămas acuma, ia, / Vai, nici tu în rând cu
lumea / Şi nici orăşancă ea. // Las’ că vin eu cu bătrâna / Şi nepotu-ţi o să-l
iau / Care pe neprins de veste / Speria-va-ţi bezna: «Hau!» // Şi vei râde cu
băiatul / Ca doi prunci prea mititei. / Şi vei plânge cu bătrâna / De dor ca
două femei. // Şi vei tace lung cu mine / Cu văz tulbur şi durut, / Casă văduvă
şi tristă / De pe margine de Prut” („Casa
mea"). El evocă satul natal, casa „de pe
margine de Prut”, bucuriile simple ale vieţii la ţară. Până şi necazurile de
altădată îi sunt dragi. În
mod special îi place să-şi aducă aminte scene din copilărie cu mama lui, pentru
care are un cult. Nu există prefăcătorie şi nici imaginație în aceste evocări.
Tot ceea ce povesteşte sau declară poetul ni se impune ca sincer şi adevărat.
Ideea de patrie se constituie doar din amintiri şi trăiri personale.
În
acest fel, dorul de mamă, de satul natal, de izvor, de porumb, de pâinea coaptă
în cuptorul copilăriei sale toate se transformă şi se încheagă în dorul de
Patrie, fiindcă „Acasă / Patria mai liniştită este”. Această patrie, care îi va
rămâne poetului chiar dacă se va întâmpla ca mama să treacă în nefiinţă („Mi-a
rămas Patria”) este patria cea mare, e România, pe care o visează el. Pentru ea
se roagă Grigore Vieru în ciclul întitulat „Dumnezeu şi Patria”. Acestei Patrii
reîntregite îi cere el iertare, pentru că a trăit în minciuna celor care în
1812 „au aşezat piatră de hotar la Prut şi au rupt biata noastră Moldovă în
două”: „Cu vorba-mi strâmbă şi pripită / Eu ştiu că te-am rănind spunând / Că
mi-ai luat şi grai şi pită / Şi-ai năvălit pe-acest pământ”/ Sau, dureros de
adevărat: ,,Credeam că un noroc e plaga,/ Un bine graiul cel sluţit,/ Citesc
azi pe Arghezi, Blaga,/ Ce tare, Doamne-am fost minţiţi!”
În România, poetul, a întâlnit suflete calde și
blânde, oameni care l-au respectat și l-au susținut, care i-au deschis cu drag
ușa și l-au făcut să se simtă acasă. Chiar dacă noi, cei din România, aveam
viziuni diferite, el ne-a înțeles și ne-a iubit așa cum suntem. Nu pot să ascund, m-am
îndrăgostit, m-am îndrăgostit de mărinimia lui, m-am îndrăgostit de spiritul
lui și de acel suflet care „a fost” ...
Il respect și îi iubesc omenia și patriotismul de care a dat dovadă. De multe ori cred că a plâns... Am plâns și eu ... Am plâns când i-am citi poeziile, am plîns văzând în el... „un frate", care dorea să fie acasă și nu mai suporta distanța și durerea.
Il respect și îi iubesc omenia și patriotismul de care a dat dovadă. De multe ori cred că a plâns... Am plâns și eu ... Am plâns când i-am citi poeziile, am plîns văzând în el... „un frate", care dorea să fie acasă și nu mai suporta distanța și durerea.
Citind
poeziile sale, cu adevărat realizezi că poetul Vieru a plâns durerea și lupta
pentru unitatea românilor, despărțiți de vitregiile istoriei și orgoliile
cârmuitorilor lumești; a jelit izgonirea lui Dumnezeu din mintea și viața
poporului român; a năzuit după tot ce este sfânt și curat, plămădit de geniul
neamului ce l-a odrăslit. Te impresionează să observi în creațiile sale că ochii
lui Dumnezeu veghează permanent viața – opera mâinilor Sale. Cineva l-a
întrebat odată: „De unde veniți domnule Grigorie Vieru?”. A răspuns poetul:
„Vin din Basarabia, unde românii sunt săraci de mângâiere. Mângâierea noastră e
Limba Română. Mângâierea noastră e iubirea. Mângâierea noastră e credinţa în
Dumnezeu”! Pe toate le vedea raportate la Cerescul Părinte și la veșnicie.
Viața însăși o considera împlinită dacă îl ai ca prieten pe Dumnezeu.
„Dacă visul unora era ori este să ajungă în
Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul”.(Grigore Vieru)
Trece
Prutul pentru prima dată în 1973 în cadrul unei delegații de scriitori și
vizitează cu această ocazie mai multe mănăstiri din nordul Moldovei,
întorcându-se acasă cu un sac de cărți. În legătură cu această vizită avea să
facă mai târziu mărturia: „Dacă visul unora era ori este să ajungă în Cosmos,
eu viața întreagă am visat să trec Prutul”. Până la căderea regimului comunist
revine de câteva ori pe pământul românesc, unde îi sunt publicate mai multe volume
de versuri, primul în 1978 cu sprijinul lui Nichita Stănescu.
Când
revenea de la Bucureşti in Basarabia, compartimentul trenului era plin cu saci
cu cărţi.
Cărţile
luate cu el – Eminescu, Creangă, Iorga, Blaga, Preda, Stănescu – le-a citit aproape un sfert de Chişinău. Nu
era zgârcit, le „împărtăşea” şi altora, ca pe o comoară. Într-o perioadă de
deznaţionalizare feroce a Basarabiei, de la el, dar şi din acele cărţi, românii
de peste Prut au pătruns adevăratele sensuri ale noţiunilor de Patrie, Neam, Limbă,
Istorie și Credință.
Grigore
Vieru a fost mai mult decât un poet. El a fost un simbol al Basarabiei
înstrăinate. Prin intermediul creaţiei poetului Ţara a aflat încă în anii ’70
că Basarabia cea răpită de la trupul ei trăieşte: „
Din Basarabia vă scriu/ Dulci frați de dincolo de Prut./ Vă scriu cum pot și
prea târziu,/ Mi-e dor de voi și vă sărut. ” ( Grigore Vieru,Scrisoare din
Basarabia)
Mulți
poeți au scris despre patrie, limbă și istorie. Luceafărul poeziei basarabene, Grigore
Vieru, a dedicat patriei și limbii o mare parte a creației sale. Poetul care
l-a admirat, iubit și respectat necontestat pe marele nostru poet, Mihai
Eminescu, care afirma că „numai în limba sa omul își pricepe inima pe deplin” a
luptat pentru recunoașterea limbii române in Basarabia, unde setea de românism
și dorul de strămoși se simte altfel.
În
1964 publică în revista Nistru poemul „Legământ”, „dedicat poetului nepereche”
Mihai Eminescu. Față de Eminescu, Grigore Vieru avea să poarte toată viața sa o
admirație deosebită, mărturisind mai târziu într-un interviu că poezia lui
Eminescu a fost pentru el „manualul fundamental de limbă română”, iar
publicista marelui poet, „manualul fundamental de istorie”.
Pentru Vieru, Eminescu a fost Dumnezeu, a fost
părinte, frate, fiu și țară. Multe dintre poeziile sale s-au născut din
dragostea sa fierbine pentru tot ce este românesc, din patriotismul fierbinte
al Poetului. Aşa este şi „Legământ”, dedicată „dascălului” său de Limbă română:
„Ştiu: cândva, în miez de noapte,/ Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-or
ochii mie / Tot deasupra cărţii sale(…) // S-o lăsăm aşa deschisă,/ Ca băiatul
meu ori fata / Să citească mai departe / Ce n-a dovedi nici tata”. O altă
creaţie poetică a lui Vieru, poezia „Eminescu” a devenit un fel de imn al
zilelor de 15 ianuarie şi 15 iunie: „La zidirea Soarelui, se ştie / Cerul a
muncit o veşnicie./ Noi, muncimd întocmai ne-am ales / Ne-am ales cu domnul
Eminescu. / Domul cel de pasăre măiastră,/ Domnul cel de nemurirea noastră, /
Eminescu”.
Vieru
a fost mai mult decât un patriot. El a fost insuși sufletul Basarabiei. Deși
versurile sunt simple, se numără printre poeții „ce-au scris o limbă ca un
fagure de miere”: „ Pe ramul verde tace / O pasăre măiastră, / Cu drag și cu
mirare / Ascultă limba noastră / De-ar spune și cuvinte / Când cântă la
fereastră, / Ea le-ar lua, știu bine, / Din limba sfântă-a noastră”. (Grigore
Vieru, Frumoasă-i limba noastră).
Grigore Vieru a simțit dintotdeauna că
adevărata sa patrie este România, nu Republica Moldova. „Nu am nimic împotriva
Repubicii Moldova, pe care am susţinut-o de la bun început şi a susţin, dar nu
altfel decât o treaptă spre Reîntregire”. Grigore Vieru a trăit având în suflet
credinţa şi speranţa reîntregirii. „Cred în restabilirea hotarelor strămoşeşti
şi doresc această legitimă restabilire. Pentru că, dincolo de patriotismul meu
local, basarabean, ştiu că Mioriţa s-a născut în Vrancea, că mănăstirea noastră
cea mare şi adâncă este Putna (…), că stâncile din Pererita mea natală, pe care
le port în sufletul copilăriei mele, nu au tăria Carpaţilor; că nu putem fi o
cultură, o ştiinţă şi o istorie naţioală fără Eminescu şi Creangă (…). Cred, cu
toată inima, că Reunirea cu Ţara mamă este inevitabilă”. De aceea, poezia Dorul
și limba, îi susține teoria despre acest lucru: „Cerul e țesut din stele/
Luncile din floricele,/ Numai dorul strămoșesc -/ Din cuvântul românesc./ Din pământ izvorul iese/ Grâul - din semințe
dese,/ Numai dorul strămoșesc -/ Din cuvântul românesc./ Razele ne vin din
soare,/ Iar miresmele din floare,/ Numai dorul strămoșesc – Din cuvântul
românesc”.
Din
această credinţă, din această mare inimă de român, s-au născut multe dintre
creaţiile sale poetice, care ar putea fi incluse într-un capitol al poeziei
sale patriotice. Trebuie insă să nu ne gândim doar la acele poezii unde este
vorba despre Patrie, fiindcă, aşa cum era şi credinţa Poetului, „o poeziei bună
de dragoste, o poezie slăvind frumuseţiile naturii este şi ea o poezie patriotică”.
Este cazul poeziei „Această ramură (dedicată lui Nichita Stănescu): „Iar părul
tău înrourat / Ca busuiocul / Sfinţeşte aerul de sus / În care-mi strig
norocul”. Sau poezia „Brâncuşi”: „Se aud Carpaţii spre seară / Cum,
aplecându-se, aştern umbra / Pe masă / Curată şi răcoroasă”.
Da,
geografic suntem moldoveni, atât locuitorii de peste Prut, cât și noi, cei din
Nord-Estul României. Dar într-un final, suntem cu toţii români! Pentru că
istoria o spune, o spun documentele, o spun oamenii specializaţi în domeniu.
Faptul că România şi Republica Moldova sunt două state, nu înseamnă că există
români şi moldoveni, că e limbă română şi moldovenească. Ele au format un stat
integru, s-au „renăscut” odată cu Unirea din 1918.
Ţinând
cont de spusele lui Mihail Sadoveanu: ,,Şi-un fir de iarba îşi are rădăcina
lui” putem face liber referinţă la faptul că locul de origine, rădăcinile
,,moldovenilor” sau, mai bine spus a românilor din Basarabia sunt anume în
România. Anume această ţară este acel loc magic care atrage sufletele ,,fraților”
noștri de peste Prut, a acelor persoane, care nu se tem să recunoască că toți
suntem români, în pofida faptului că nu locuiesc pe teritoriul României.
Motivaţiile
care ar demonstra că ,,Basarabia e România” şi că ,,Toți suntem români” ar fi
că avem o serie de lucruri comune, acestea fiind: folclorul- în ambele ţări sunt
interpretate aceleaşi cântece şi nimeni nu caută să găseasca originea lor, că
ar fi moldoveneşti sau româneşti; cultura- aceeaşi scriitori se învaţă în şcolile
ambelor ţări: Ion Creangă, George Călinescu, Mihai Eminescu ; simbolica de
stat- tricolorul; tradiţiile neamului: sorcova, colindul, pluguşorul ; strămoşii;
portul naţional şi nu în ultimul rând-
limba, accentuez- limba română. Așa gândea cred, poetul și omul Grigore Vieru. A
fi român nu înseamnă să deții un act care să-ți certifice identitatea. Român
ești atunci când limba română îți curge prin sânge, când gândești și vorbești cu cei de acasă tot în
română, când cuvintele ”pâine” și ”vatră” îți aduc lacrimi în ochi și îți amintesc
de gustul copilăriei, când, pur și simplu, în cuvântul ”român” te identifici și
te regăsești.
Despre această ”candelă
a speranței”, despre poetul visului de unire, Eugen Simion scria: ”Este ultimul poet cu Basarabia în
glas. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba
română, Mama şi Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilităţii
înfăţişării sale şi a vocii sale – moi şi stinse, menite parcă să şoptească o
rugăciune, nu să pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi – un poet dârz, un
cuget tare, un spirit incoruptibil…”
Grigore Vieru
este adorat pentru versuri simple, dar pline de însemne patriotice, pentru
poezii simple, dar pe înțelesul copiilor, pentru simple cuvinte ca: mierla,
frunza, iarba, steaua, piatra sau vântul, apa, cântul, sufletul, trei culori,
limba - nasc poeme parcă de la sine, din aerul purificat al unei existențe
ideale.
„Simplu ca iarba. Simplu ca pâinea. Simplu
ca Biblia.”... Prea simplu...așa a fost Grigore Vieru.
Bibliografie:
1. Grigore Vieru, Acum și în veac, Editura Litera Internațional,
București – Chișinău,2001;
2. Mihai Cimpoi, Itinerar
biografic: Grigore Vieru, în monografia colectivă Grigore Vieru, Poetul, Col Academica, vol.VI;
3 .Grigore Vieru, Norocul poetilor basarabeni a fost poezia
română, Interviu cu Adrian Păunescu în Revista de Știință și cultură Limba
Română;
4. Sava Bogasiu, Grigore Vieru, luceafărul de dincolo de Prut
al limbii române, Ed. Alpha, Buzău;
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu