Prof. înv. primar Iacob
Carmen-Rodica, gradul didactic I
Şcoala Gimnzială nr.1 Corlăteni,
jud. Botoşani
Românismul
lingvistic este zestrea pe care am moştenit-o de la facerea noastră ca popor şi
evenimentele şi voinţele istorice care s-au perindat prin destinul nostru au
înnobilat-o prin suferinţă şi jertfă. Dincoace sau dincolo de Prut, limba
română numeşte la fel sentimentele fundamentale: iubire, dragoste, frăţie.
Prutul, nu desparte, ci uneşte pe dincolo cu dincoace. Spiritul românesc îşi
adună esenţa identitară, în limba şi cultura fără frontiere, devenind, tocmai
prin dezmărginire, un spirit universal al unei naţii cu un destin istoric
frământat.
Identitatea
românului este acum o realitate istoric acceptată, care implică libertatea
cuvântului românesc, a tradiţiilor şi a culturii româneşti.Acum, împreună şi
din dragoste pentru aproapele lor, cu ochii îndreptaţi a rugă spre ceruri,
românii constată că iubirea de neam şi ţară este o religie şi, prin urmare,
este şansa de a rămâne în istorie, neprihăniţi de răutăţi şi înnobilaţi prin
suferinţă şi jertfă.
Vorbind
despre destin, ne putem raporta la coordonatele definitorii ale românului, ca
expresie a frământărilor şi marilor dureri istorice, cu voie sau fără voie, cu
ştiinţă sau din neştiinţă, dar, cu siguranţă, ca semn al îndârjirii dorinţei de
a nu fi excluşi din istorie. Dacă deseori zăbrelele au îngrădit libertatea
fiinţei, niciodată spiritul nu s-a lăsat încătuşat în temniţa pierzaniei.
Niciodată libertatea spiritului nu a suferit de vreun zbor frânt; şi asta
pentru că au existat, în decursul destinului nostru, personalităţi care, cu
vocaţie mesianică, au avut puterea de a ocroti darul omenesc cel mai de preţ,
limba, şi prin ea, cultura şi identitatea noastră ca popor.
Sunt, însă,
printre noi, ființe speciale, rupte de tumultul acestei sorți grăbite, care
creează pentru frumos și bine, care elogiază valorile mai presus de propria lor
fericire și care plătesc un preț prea înalt pentru această misiune.Undeva printre
aştri, în lumina încă
palidă a unui
răsărit, învăluiţi în ceaţa dimineţii, stau la
sfat doi împătimiţi
ai acestui neam, al
acestui pământ.Unul tânăr, visător, cu frunte
înaltă şi senină, Mihai Eminescu, priveşte îngândurat
la celălalt,Grigore Vieru,
care e
ceva mai scund, mai
firav, mai împovărat de
ani, dar cu fruntea
la fel de înaltă, gânditoare.
Grigore Vieru - contemporan cu
noi, ne-a trezit
conştiinţa noastră naţională, exprimată artistic
şi îmbogăţită cu
sufletul său. E poetul
fructuos ca şi
Eminescu, mereu sensibil la freamătul inimii şi la zbuciumul timpului.
Doi mari genii
ai literaturii române
s-au dedicat întru
totul poporului, patriei. Au luptat
pentru Adevărul absolut. Operele lor
sunt fascinante prin
simpatie, simplitate şi măiestria
artistică. Pe aceşti doi
poeţi îi leagă
gândirea profundă şi
dragostea de ţară, de
neam, de valorile poporului nostru.
Timpul,
însă, trece şi naţiunea
română a avut
nevoie de apariţia
unui om sfânt, care
să lupte şi
să ne unească
ca popor, să ne
reamintească că suntem
oameni prin poezii, cântece şi
opere valoroase.Atât de
modest și de omenos vorbea de pe tribuna eliberării, încât inspira nu doar
încredere în forțele unui neam obosit, dar și certitudinea unui viitor luminos
pentru noi toți. Dincolo de acest război pentru dreptate, el rămânea un domn cu
părul grizonat, adus de spate și pecetluit să poarte grijile noastre în suflet.
Inima lui a fost mereu împărțită între două mari iubiri: de Popor și de Mamă.Patria,
limba, adevărul, libertatea sunt cele
mai mari dureri ale
poetului.
Grigore
Vieru este poetul care
şi-a asumat greul
unui grai, trecîndu-l prin
inima sa şi
încărcat cu răbdare,
îl respectă în
operele sale.El este cel care
ne-a ridicat ţara la o treptă mai sus, care
prin poeme şi-a arătat dragostea faţă de România şiRepublica Moldova.Într-un
spaţiul al libertăţii şi al respectului pentru valorile celuilalt, românul a
putut înţelege faptul că a comunica lingvistic şi social înseamnă a dobândi
conştiinţa apartenenţei la o comunitate. Definirea acestui concept înseamnă
acum, pentru România, o reevaluare a destinului istoric asumat şi o
reconfigurare a acestuia pentru perspectivele care urmează.
Marele poet
şi-a dedicat scrierile în primul rând copiilor, pentru copiii cu suflet de
înger. Grigore Vieru a scris literatură pentru copii deoarece, spunea poetul,
dacă copilul începe de mic să fie român el va fi mare român când va creşte, iar
în felul acesta suma de valori a copiilor va deveni o naţiune mare, pentru că
sufletul copilului este curat, românismul intrând în sufletul lui de mic, va
deveni temelia, talpa românismului veşnic şi sfânt.
Grigore
Vieru a scris şi şi-a închinat scrisul neamului românesc pentru că aşa i-a
şoptit sufletul lui, nu i-a spus nimeni că este român, ci moldovean, dar el a
simţit în adâncul sufletului că este român.Poetul a arătat și calea românilor
din Basarabia pentru a scăpa de asuprirea rusească și de deznaționalizare. El a
scris despre ceea ce era fundamental pentru neamul românesc: despre mamă,
despre suferinţa neamului românesc, despre cântecele populare româneşti, despre
pământul românesc şi mai ales despre sfânta noastră limbă românească pe care el
dintotdeauna a ştiut-o românească şi nu moldovenească.
Frații săi
din Basarabia, cinstindu-i memoria, l-au numit împărat. Da, este împărat al
românilor și al limbii române, la fel ca marele Eminescu.Grigore Vieru vine din
suferinţa neamului său, iar visul său măreţ era ca Basarabia să se integreze în
lumea românească şi să nu mai fie o provincie rătăcită. Era convins că va veni într-o zi
vremea când românii din Basarabia vor fi liberi. Vor veni, într-o zi mare și
înălțătoare, definitiv acasă, la ţara lor, România. Dragostea pentru noi,
românii, a fost viaţa acestui mare român.
Nu ştiu pe
cîţi dintre poeţii de limbă română din stânga Prutului îi va reţine istoria
peste, să zicem, o sută de ani. Dar Grigore Vieru este o excepţie. Un poet cu
destin. Pe lângă excepţionalele poeme despre mamă, limbă, patrie, libertate, la
memoria colectivă a contribuit asumarea rolul de tribun, de povăţuitor al
neamului, de învăţător într-un moment fierbinte al istoriei. Poetul a reuşit să
devină un simbol al acestor lupte şi, pînă la urmă, prin prestanţa de model
naţional pe care a oferit-o, un mit plutitor. Cu Grigore Vieru poezia română se
întoarce la izvorul curat al gândirii şisimţirii poeziei populare. Asta nu
înseamnă că nu este de o izbitoare modernitate, poetul fiind, prin sincronia sa
cu ceea ce se scria în ţară, un portdrapel pentru poezia din Basarabia. A
fost mai mult decât un poet, a fost însuşi sufletul Basarabiei.
,,Aşa a fost Grigore Vieru –
poet al neamului, care a ştiut cel mai bine să aşeze alături cuvintele ca Grai,
Mamă, Patrie, Iubire şi deaceea merită cununa recunoştinţei noastre.Acest om
plăpând cu suflet de copil a trăit în limba română, ducând pe umerii săi firavi
crucea neamului nostru spre un viitor mai bun.Visul său era de a ne uni prin
cuvânt, prin bunătate şi iubire de aproape. Astăzi visul lui pare mai aproape
ca niciodată pentru că oamenii din diferite ţări, de diferite naţionalităţi de
crezuri religioase îl pomenesc, apropiindu-se unul de celălalt, amintindu-şi de
omul care a locuit la marginea unei iubiri. Am pierdut un poet pe pământ, dar
avem un înger în ceruri. Ne mândrim mult cu Grigore Vieru, cred că moştenirea
care ne-a lăsat-o o vor admira-o multe generaţii mângâindu-şi sufletele cu
versurile lui. El a fost poetul Dragostei de viaţă, Dragostei de Ţară,
Dragostei de neam, Dragostei de Adevăr, să-l aducem copiilor şi nepoţilor noştri
ca pe un tezaur, prin care vom rămâne şi noi prin vremi, căci un popor rămâne
în istorie prin valorile pe care le creează şi le păstrează cu sfinţenie”.
(Zaltur Victoria)
Grigore
Vieru e o valoare supremă a culturii, literaturii şi mişcării de resurecţie a
conştiinţei naţionale în Basarabia. Opera sa, trecând de mult fruntariile
impuse de vitregiile istorice, a devenit un bun mai larg al culturii şi
spiritualităţii româneşti. Icoană a unui sentiment naţional atât de profund şi
organic, în fixarea lui pe elemente inalienabile de istorie, cultură, limbă,
specificitate etnică, opera lui Grigore Vieru rămâne şi un document literar de
mare valoare, grăind atât de direct şi semnificativ în conţinuturile sale grave
şi semnificative, dincolo de vremuri, cu bătaie lungă în timp şi spaţiu.
Ca orice
minune dăruită unui pământ secătuit, miracolul Vieru ne-a părăsit prea repede. O
întâmplare nefericită pe şoselele Basarabiei l-a făcut să plece mai devreme la
poporul stelelor. Inima lui nu a mai avut putere să bată după un accident
rutier și a plecat la ceruri, de unde ne veghează aidoma unui părinte
grijuliu.. Ne-a rămas bucuria de a-i citi opera, cu sentimentul că sărbătorim
în acest fel pe unul dintre poeţii de primă linie a liricii noastre şi o
conştiinţă a neamului românesc. Pentru poet dispariţia
fizică nu înseamnă moarte, el trăieşte prin poezia sa, prin frumosul semănat în
inimile noastre. A fost, este şi va rămâne Pilonul de rezistenţă a culturii
naţionale. Tot ce e mai frumos astăzi poartă numele lui. A ajunge să poţi să
redai istoria neamului în poezie, să poţi să aperi cei al tău prin poezie şi să
crezi că eşti auzit de Dumnezeu prin poezie înseamnă să fii un poet ales.
”Sunt
iarbă.Mai simplu nu pot fi”. Aceste
cuvinte stau gravate pe piatra funerară a marelui poet român basarabean Grigore
Vieru, ca o veșnică aducere aminte a simplității și omeniei cu care ne-a
cucerit inimile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu