"NU NE UITĂM EROII"

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 13                                                Nr...........din............

        BOTOŞANI

AVIZAT,

DIRECTOR,

Prof.

 "NU NE UITĂM EROII"

COORDONATORI:

Prof. ZAHARIA GAROFIŢA,

Prof. ŢICALO MIHAELA, 

Prof.NICA LILIANA,

Prof.COSTEA LIVIA,

Prof.CREŢU IRINA

Argument:

   Omenirea , din toate timpurile , a preţuit cea mai înaltă virtute-Sacrificiul vieţii. Celor morţi în slujba marilor idealuri, omenirea le-a dăruit întotdeauna SLAVĂ; pentru cei morţi apărând patria, popoarele au ridicat temple. În vremea marelui război, neamul românesc s-a înălţat din jertfa sutelor de mii de vieţi. În faţa primejdiei, soldaţii României au mers cu piepturile descoperite; dacă n-aveau căşti de oţel sau pavăze care să-i acopere, în schimb aveau armura dinăuntru, oţelul sufletesc care i-a dus la glorie.

"Să ecologizăm cimitirul- să facem o faptă bună"

ŞCOALA GIMNAZIALĂ NR. 13                                                    Nr...........din............

        BOTOŞANI

AVIZAT,

DIRECTOR,

Prof.

"Să ecologizăm cimitirul- să facem o faptă bună"

COORDONATORI:   Prof. Zaharia Garofiţa

Argument:

     Educaţia ecologică este de fapt educaţie pentru viaţă. Prin acest proiect vrem să atragem atenţia cetăţenilor să nu îşi uite trecutul şi pe eroii ştiuţi şi neştiuţi ai neamului românesc căzuţi la datorie.

     Formarea elevilor cu o conştiinţă şi o conduită ecologică, devine cerinţă deosebit de importantă pentru orice demers educativ şcolar şi extraşcolar. Educaţia ecologică este menită să facă faţă problemelor de mediu cu care ne confruntăm în prezent, dar şi pentru rezolvarea problemelor viitoare.

„ TAINA SFÂNTULUI MASLU”

INSPECTORATUL SCOLAR BOTOSANI

ŞCOALA  GIMNAZIALA  NR 13                                                                                                                                            

JUDEŢUL BOTOSANI

                                                    

Nr.                din     

                                                               

DIRECTOR,                                                                    

                                                                                   

PROF.VASILICA DOINA

                            

„ TAINA SFÂNTULUI MASLU”

AN ŞCOLAR  2018-2019

MOTTO:

,, Iar Iisus a zis: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor. Şi punându-Şi mâinile peste ei, S-a dus de acolo.’’                                                                                 

                                                                    Matei 19, 14-15

                             PROF.COORDONATORI:

Prof.ZAHARIA GAROFITA

Prof. ŢICALO MIHAELA

Prof. CREŢU IRINA

Prof. COSTEA LIVIA

DATA DESFĂŞURĂRII PROIECTULUI:

○  31.05. 2019

LOCUL DESFĂŞURĂRII:

o   Biserica Sfânta Treime Botoşani

COLABORATORI   PROIECT:                            

Prof.ZAHARIA GAROFITA

Prof. ŢICALO MIHAELA

Prof. CREŢU IRINA

Prof. COSTEA LIVIA

    ○   Preot paroh BĂDĂRĂU GHEORGHE

    ○   Părinţii copiilor

    ○   Comunitatea locală

ARGUMENTAREA PROIECTULUI

Aşa cum Mântuitorul a fost Modelul desăvârşit de înţelepciune, bunătate, frumos, şi iubire, noi, oamenii creştini trebuie să urmăm acest Model atât cât ne este cu putinţă fiecăruia dintre noi. Cu cât aceasta este începută la o vârstă mai fragedă, cu atât valoarea sa va fi mai mare. Pentru  a-l face pe copil să ajungă la aceste valori esenţiale ale umanităţii este necesară educaţia religioasă .

Educaţia religioasă îl ajută pe copil să cunoască îndatoririle pe care le are faţă de el însuşi, faţă de ceilalţi şi faţă de tot ce-l înconjoară, pentru a devenii un bun creştin.

Test de evaluare clasa XI. Elemente de iconografie.

Marşul pentru viaţă - 2019

Patria în opera lui Grigore Vieru

Zamfirescu Elena-Simona, prof.pt.înv.primar, gradul I , Școala Gimnazială Nr. 10 Botoșani

            Într-un catren fără titlu, o simplă inscripţie, Grigore Vieru se auto-prezintă ca exponent al comunitntăţii, cum anterior făcuseră Eminescu, Coşbuc, Goga şi nu numai aceştia; „Noros ori clar ca o amiază, / Eu sunt poetu-acestui neam / Şi-atunci când lira îmi vibrează, / Şi-atunci când cântece nu am...”. Iată-l apoi într-o altă efigie, afirmând că Poetul, „acest duh al vieţii”, încorporează într-o singură fiinţă un tribun şi un ascet. Pe un versant al existenţei sale, Grigore Vieru e un afectiv, un patetic, un apropiat cântului în latura lui visătoare, de unde aluviuni folclorice, o pasionalitate calmă cu aspiraţii transorizontice; pe celălalt versant se conturează tribunul, omul de acţiune destinat să devină personalitate focalizantă ori, mai adecvat, figură întemeietoare.

            Grigore Vieru,marele poet al neamului românesc s -a născut la 14 februarie 1935 în comuna Pererâta din raionul Briceni (fostul judeţ Hotin), comună aşezată pe malul stâng al Prutului, la mică distanţă de Miorcanii lui Ion Pillat de pe malul drept. După absolvirea liceului, la Lipcani, urmează cursurile Institutului Pedagogic “Ion Creangă” din Chişinău, pe care le încheie în 1957. În acelaşi an îi apare şi prima sa carte, Alarma, cuprinzând versuri pentru copii. Începe Facultatea de Filologie şi Istorie, dar n-o termină, neavând mijloacele materiale necesare. Lucrează ca redactor la revista Nistru a Uniunii Scriitorilor din R.S.S. Moldovenească. Volumul de versuri Numele tău, 1968 şi cele care urmează au ecou în conştiinţa publică, remarcându-se prin simplitate, printr-un sentimentalism răscolitor, prin nostalgia stilului de viaţă românesc, distrus de sovietici în Basarabia.
În 1973 i se îndeplineşte dorinţa arzătoare de a vizita România: “Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul.” În România este primit cu dragoste, ca un erou al cauzei româneşti. Şi în Basarabia începe să aibă o aureolă de tribun. “Păstrând proporţiile - observă Eugen Simion - Grigore Vieru şi generaţia sa reprezintă pentru această provincie românească năpăstuită mereu de istorie ceea ce a fost, la începutul secolului, generaţia lui Goga pentru Transilvania. Similitudinea de destin are şi o prelungire în plan poetic. Sub presiunea circumstanţelor, poezia se întoarce la un limbaj mai simplu şi îşi asumă în chip deliberat un mesianism naţional.”În perioada 1987-1989 participă cu înflăcărare şi curaj, alături de alţi intelectuali basarabeni, la bătălia pentru limba română, care se încheie victorios prin adoptarea, la 31 august 1989, a unei legi care consacră folosirea limbii române ca limbă oficială şi revenirea la alfabetul latin. După căderea comunismului în România, Grigore Vieru trece frecvent Prutul. Încă din 1990 este ales membru de onoare al Academiei Române şi primeşte, în continuare, numeroase alte dovezi de preţuire: premii, distincţii, sărbătoriri oficiale, invitaţii la emisiuni TV etc. Există însă şi scriitori şi critici literari care privesc cu mefienţă comuniunea lui afectivă, exhibată în mass-media, cupromotorii naţionalismului comunist din timpul lui Ceauşescu.

            Poezia lui Grigore Vieru este expresia unei sensibilităţi ieşite din comun, aproape dureroase. Criticul literar care vrea să o analizeze simte o sfială, ca şi cum ar trebui să atingă o rană.Duioşia, delicateţea feminină, dorul sfâşietor de casa părintească, adorarea mamei, apartenenţa sufletească irevocabilă la lumea satului, tonul tânguitor le-am întâlnit şi la Serghei Esenin. La Grigore Vieru apare, în plus, un sentiment de responsabilitate. Poetul rus este un solitar, un fiu risipitor chinuit de nostalgia spaţiului pe care l-a părăsit. Poetul român, chiar dacă foloseşte şi el verbele la persoana întâi singular, vorbeşte în numele unei întregi colectivităţi condamnate la înstrăinare. să afle ce au păţit românii din Basarabia în perioada în care s-au aflat sub stăpânire sovietică trebuie să citească studii de istorie. Cine doreşte însă să afle ce au simţit românii din Basarabia în aceeaşi perioadă trebuie să citească poezia lui Grigore Vieru. În tradiţia lui Eminescu, deşi n-are, nici pe departe, aceeaşi anvergură ca poet, Grigore Vieru s-a situat de la început în centrul vieţii afective a comunităţii lui etnice, dovedind un remarcabil simţ al esenţialului. Fragil, copilăros, cu vocea zugrumată de un început de plâns, el îşi afirmă totuşi în poezie o atitudine de bărbat, care nu-şi pierde timpul cu fleacuri. Chiar şi poeziile lui cele mai tandru-jucăuşe sună ca un imn:
“Vârful cel mai ridicat/ E-al ierbii creştet./ Nimeni încă n-a zburat/ Mai sus de iarbă,// Peste vârful înverzit/ Prin care, tainic,/ Urcă laptele-ndulcit/ Şi sfânt al vacii.// Cum să-nvingi? De ce să-nvingi/ Străbunul are/ Alba rouă pe ferigi:/ Pe tine, mamă!” (Iarba).
Limba română este folosită în poezia lui Grigore Vieru cu mare grijă, ca apa în timp de secetă. Poetul se şi joacă uneori, dar nu cu cuvintele. Această seriozitate de artist a făcut o puternică impresie în România, în anii ’80, când au apărut în sfârşit, şi la Bucureşti, selecţii din poezia lui: Izvorul şi clipa, 1981, cele unsprezece poeme din Constelaţia lirei, antologia poeţilor din R.S.S. Moldovenească, 1987, Rădăcina de foc, 1988 etc. Publicul era sătul de poezia-butaforie, fabricată în cantităţi industriale în scopuri propagandistice, dar şi de jocul de-a poezia, inteligent, dar şi cam infantil, practicat de o mulţime de studenţi şi foşti studenţi de la Litere care credeau că astfel sfidează regimul. Sentimentalismul răscolitor din cărţile poetului de dincolo de Prut, modul firesc în care poezia sa făcea atingere cu folclorul şi, mai ales, gravitatea cu care era folosită limba românăcreau impresia redescoperirii adevăratei poezii.

            Emoţia trăită de cititori era intensificată de gândul că mesajul în limba română venea dintr-un fragment din România pierdut în împrejurările celui de-al doilea război mondial şi supus decenii la rând unei rusificări forţate. Evidenţa faptului că limba română supravieţuise acolo, prin forţe proprii, fără nici un sprijin din partea ţării-mamă, îi înduioşa pe mulţi până la lacrimi.După 1989 lucrurile s-au schimbat. La reluarea legăturilor dintre cele două culturi româneşti despărţite de Prut - ca de un zid al Berlinului - timp de aproape o jumătate de secol, s-a produs un malentendu grotesc. Scriitorii din Basarabia însufleţiţi de un patriotism sincer au crezut că autorii de literatură patriotardă din România - favorizaţi cândva de naţionalismul comunist promovat de Nicolae Ceauşescu - reprezintă replica lor simetrică. Şi şi-au întins mâinile unii altora, primii din naivitate, iar ultimii pentru a profita grabnic de o legitimare nesperată, în condiţiile în care în România erau - şi pe bună dreptate - dispreţuiţi. Drept urmare, Grigore Vieru şi ceilalţi scriitori din Basarabia înrudiţi spiritual cu el au pierdut o mare parte din capitalul de stimă şi simpatie de care se bucurau în România.

            Grigore Vieru face parte din generaţia poetică ’60, al cărei buzdugan e considerat Nicolae Labiş, din care fac parte Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ion Gheorghe, Adrian Păunescu, Ioanid Romanescu, Cezar Baltag etc., poeţi care au reuşit să refacă, fiecare cu pecetea personalităţii sale, punţile de legătură cu poezia românească interbelică, distruse în perioada proletcultistă, îmbâcsită de ideologia comunistă. Dacă această pleiadă de poeţi români era acuzată de „estetism deşănţat”, de abatere de la ideologie, în cazul lui Grigore Vieru se mai adăuga acuzaţia de „naţionalist”, egală cu aceea de duşman al poporului. Fiind în Basarabia un poet al resurecţiei,  Grigore Vieru şi-a luat în serios şi rolul de tribun şi iluminător. Altfel, cum s-ar explica truda asupra paginilor unui Abecedar(1970), alcătuit împreună cu scriitorul Spiridon Vangheli, a atâtor culegeri pentru şcolari, a clasicului şi modernului manual de scriere şi citire Albinuţa(cartea de căpătâi a copiilor din Basarabia) şi cum s-ar explica câteva tiraje de cărţi topite, pentru că poemele cuprindeau în metafora lor tricolorul şi limba română? Cum s-ar explica prezenţa înflăcărată, împreună cu alţi intelectuali basarabeni, în bătălia pentru impunerea limbii române ca limbă oficială şi revenirea la alfabetul latin?

            Cu Grigore Vieru poezia română se întoarce la izvorul curat al gândirii şisimţirii poeziei populare. Asta nu înseamnă că nu este de o izbitoare modernitate, poetul fiind, prin sincronia sa cu ceea ce se scria în ţară, un portdrapel pentru poezia din Basarabia. În fond, Grigore Vieru este un neoromantic din falanga metafizică a poeziei române, venind pe linia de aur Eminescu, Bacovia, Magda Isanos, Labiş, un poet la care întâlnim un sentiment al naturii asemănător cu al lui Blaga, o concentraţie a limbajului deseori asemănătoare cu Bacovia şi destule sclipiri lingvistice care-l apropie de Nichita Stănescu.Demonstrând în cărţile sale de debut că e un excelent poet al copilăriei, al jocului care recreează lumea, al paradisului recuperat de cel vârstnic prin candoare şi fast imaginativ, Grigore Vieru a devenit repede, mai ales din 1968, când publică volumul Numele tău, poetul-simbol al Basarabiei, un poet căruia i se recunoaşte faptul că a revigorat poezia tradiţională. Mama şi maternitatea sunt teme esenţiale ale poeziei lui Vieru:„Uşoară, maică/ Uşoară/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ/ În priviri c-un fel de teamă,/ Fericită totuşi eşti -/ Iarba ştie cum te cheamă,/ Steaua ştie ce gândeşti”(Făptura mamei).George Coşbuc a scris poezia Mama şi a devenit cunoscut datorită manualelor şcolare, Grigore Vieru are peste zece astfel de excelente poeme, de la Mâinile mamei la Mică baladă, de la Făptura mamei la extraordinarele, profundele Litanii pentru orgă, fiind unul din cei mai mari poeţi ai temei. Celelalte teme,Patria,Naşterea,Moartea,Eminescu,Limba română,se întâlnesc obsesiv tratate în formulă proprie, în toată lirica sa.

            În poezia lui Grigore Vieru întâlnim misterul cosmic, taina, natura în plenitudinea ei, în „fireasca ordine”, dar şi o dimensiune morală care ordonează. Această dimensiune morală e pregnantă mai ales în poezia oracular-mesianică, în poezia de strigăt existenţial. Altfel, poetul a devenit un tribun în apărarea limbii române şi a fiinţei româneşti.Grigore Vieru nici nu omagiază, de altfel, direct şi declamativ “patria”. El evocă satul natal, casa “de pe margine de Prut”, bucuriile simple ale vieţii la ţară, pe care sărăcia nu face decât s-o înnobileze, ca o formă de asceză. Până şi necazurile de altădată îi sunt dragi. În mod special îi place să-şi aducă aminte scene din copilărie cu mama lui, pentru care are un cult. Nu există grandilocvenţă şi nici demagogie în aceste evocări. Tot ceea ce povesteşte sau declară poetul ni se impune ca sincer şi adevărat. Ideea de patrie se constituie difuz din amintiri şi trăiri nefalsificate,neutilizate în scop propagandistic.

            Grigore Vieru a fost mai mult decât un poet, a fost însuşi sufletul Basarabiei.Pentru poet dispariţia fizică nu înseamnă moarte, el trăieşte prin poezia sa,prin frumosul semănat în inimile copiilor.A fost, este şi va rămâne Pilonul de rezistenţă a culturii naţionale .Tot ce e mai frumos astăzi poartă numele lui.Şi cerul cu stelele, şi al străvechii slave bucium, şi ochii măicuţei ne sunt mai aproape, fiindcă iubesc şi au o taină sus care ne apără.A ajunge să poţi să redai istoria neamului în poezie, să poţi să aperi cei al tău prin poezie şi să crezi că eşti auzit de Dumnezeu prin poezie înseamnă să fiii un poet ales.Aşa a fost Grigore Vieru – poet al neamului, care a ştiut cel mai bine să aşeze alături cuvintele ca Grai, Mamă, Patrie, Iubire şi de aceea merită cununa recunoştinţei noastre.

            Ne mîndrim mult cu Grigore Vieru, cred că moştenirea care ne-a lăsat-o o vor admira-o multe generaţii mîngîindu-şi sufletele cu versurile lui. El a fost poetul Dragostei de viaţă, Dragostei de Ţară, Dragostei de neam, Dragostei de Adevăr, să-l aducem copiilor şi nepoţilor noştri ca pe un tezaur, prin care vom rămâne şi noi prin vremi, căci un popor rămâne în istorie prin valorile pe care le creează şi le păstrează cu sfinţenie” (Zaltur Victoria).

Acest om plăpând cu suflet de copil a trăit în limba română, ducând pe umerii săi firavi crucea neamului nostru spre un viitor mai bun. Visul său era de ne uni prin cuvânt, prin bunătate şi iubire de aproape. Astăzi visul lui pare mai aproape ca niciodată pentru că oameni din diferite ţări, de diferite naţionalităţi de crezuri religioase îl pomenesc, apropiindu-se unul de celălalt, amintindu-şi de omul care a locuit la marginea unei iubiri. Am pierdut un poet pe pământ, dar avem un înger în ceruri…

Bibliografie:

1.Matei Călinescu,A citi,a reciti.Către o poetica a re(lecturii), Editura Polirom,București

2.Ioana Em.Petrescu, Eminescu și mutațiile poeziei românești, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989

3.Șt.Augustin Doinaș, Orfeu și tentația realului, Editura Eminescu, București, 1974

4.Eugen Simion, ,,Grigore Vieru, un poet cu lira-n lacrimi’’,în Caiete critice, Nr.1-3, 1974

5.Florentina Narcisa Boldeanu, ,,Grigore Vieru, poetul dimineții și al bucuriei’’, în Revista Știința literară Nr.2(25), 2012.

6.Viorica Ela Caraman, ,,Grigore Vieru și Emil Cioran în circumferința ideilor comune’’, în Revista Limba Română, Nr.1-4,2009

POEZIA PE CARE O SIMŢI E CA ŞI ÎNŢELEASĂ

Profesor Gavril Simona – Cătălina

Grad didactic I

Şcoala Gimnazială Nr. 1 Suliţa, jud. Botoşani

„Poezia pe care o simţi este ca şi înţeleasă”, afirma Grigore Vieru. A fost, cu siguranţă, ideea după care s-a ghidat toată viaţa, căci poeziile sale, la prima ascultare, pătrund în sufletul oricui, fiind simţite cu toată fiinţa. Poate datorită tematicii simple: mama, natura, patria, casa părintească etc., poate că au fost poezii pe care, cu siguranţă, le-a scris şi le-a transpus cu ajutorul sufletului său sensibil, transformându-le în fărâme de viaţă, fîrâme de suflet, ecouri ale celor mai sensibile subiecte ale omului. Poate această accesibilitate a poeziilor ale lui Grigore Vieru se datorează limbajului simplu, accesibil, necriptat şi care emană modestia unui spirit complex.

Ca profesor de limba şi literatura română la ciclul secundar inferior (gimnazial), m-am confruntat adeseori cu imposibilitatea unor copii de a descifra mesajul unei poezii chiar după primele cinci-şase lecturi aprofundate.

Dar când am citit poezii ale lui Grigore Vieru, nu am întâlnit elevi care să nu identifice ideea poetică. Asta nu înseamnă că Grigore Vieru a scris o poezie simplă. Nici pe departe! Ci doar că a scris poezie cu suflet, cu „cheia la vedere”, poezie care se adresează tuturor.

Şi ceea ce este iarăşi de remarcat este faptul ca Vieru nu a fost poet basarabean, nici român! A fost poet care a vibrat pentru reîntregire, a tremurat între cele două maluri ale Prutului, suferind din cauza acestei despărţiri nedrepte, după cum însuşi afirma: ”Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul”! Şi nu se referea la trecere fizică, a pendulat cât de des a putut între cele două maluri, se referea la trecerea spirituală, prin poezie, cu ajutorul căreia, să contribuie, poate, la reîntregirea neamului românesc atît de greu încercat:

Din Basarabia vă scriu,
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu,
Mi-e dor de voi şi vă sărut.

                

Aflând că frate-mi eşti, odată
Scăpai o lacrimă-n priviri
Ce-a fost pe loc şi arestată
Şi dusă-n ocnă la Sibiri.

Acolo-n friguroasa zare,
Din drobul mut al lacrimii
Ocnaşii scot şi astăzi sare
Şi nu mai dau de fundul ei.

               (Grigore Vieru- Scrisoare din Basarabia)

A militat pentru unire, pentru reîntregire, dar într-un mod paşnic, inteligent, natural, fiind conştient că neamul nostru şi al lui, neamul românesc, este un neam incapabil de vărsare de sânge nevinovat, un neam răbdător, un neam de martiri, putem spune:

Nu-i pe lume om frumos
Ca românul ruşinos!
Măi române, măi frăţâne,
Ce ai tu de la ruşine?!

Că păgânul tot mai rău,
Mai rău urcă-n capul tău
Nu-i pe lume om blajin
Ca românul cel creştin!
Mai române şi măi frate,

Ce câştigi din bunătate?!
Cine-a vrut, cine-a poftit
Zilele ţi-a otrăvit
Cât îi lumea Domnului
Răbdător ca tine nu-i! 

(Grigore Vieru – Cântec basarabean)

A fost şi rămâne un „modest al literaturii”, un poet care nu a dorit neapărat afirmarea, ci doar să ajungă la sufletul cititorilor săi. Epitaful ales de el însuşi, „Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi!” dovedeşte atât modestia, cât şi profunzimea gândurilor sale, capacitatea de a pătrunde oriunde, inclusiv în gândurile şi sufletul uman. A  reuşit cu prisosinţă! Nu există poezie a sa să fie greu de recitat, nu există poezie a sa să fie greu de descifrat, nu există poezie a sa să nu aibă muzicalitate, drept dovadă multele poezii ale căror versuri au primit orchestraţii care te fac să vibrezi!

Grigore Vieru, între Basarabia şi România

Urdă Maria-Manuela, Învățător, grad didactic definitiv,

Școala Gimnazială Călugăreni, județul Bacău”

Motto: “Din Basarabia vă scriu,
Dulci fraţi de dincolo de Prut.
Vă scriu cum pot şi prea târziu,
Mi-e dor de voi si vă sărut.”

Grigore Vieru – Scrisoare din Basarabia

            Rezumat: Vieru s-a impus ca o personalitate artistică încă din studenţie, când frecventa cenaclul universitar, abordând problemele spinoase ale actualităţii şi a meditat asupra destinelor neamului, ale artei, limbii şi literaturii române, iar mai târziu ca un talent literar de excepţie şi un spirit civic angajat, ca promotor consecvent al idealurilor naţionale ale românilor din stânga Prutului în cele mai importante manifestări culturale, sociale şi politice ale intelectualilor basarabeni, luptând pentru oficializarea limbii române şi revenirea la alfabetul latin, pentru independenţa şi suveranitatea Basarabiei, pentru reunirea ei cu Patria-mamă.

Grigore Vieru spunea “Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viața întreagă am visat să trec Prutul”.

            S-a născut pe 14 februarie 1935, în satul Pererîta, în familia lui Pavel și Eudochia Vieru, plugari români. Rămas orfan de tată, care plecat la război nu s-a mai întors, și crescut cu multă dragoste de mama sa, a reușit prin muncă și devotament să obțină rezultate impresionante pentru acele vremuri. Moare în ziua de 18 ianuarie 2009, în urma unui accident grav de circulaţie, în noaptea de 15/16 ianuarie 2009, la orele 01.30. Se întorcea de la Cahul, unde participase la manifestările dedicate poetului naţional Mihai Eminescu.

            Grigore Vieru a fost înmormântat pe 20 ianuarie 2009 la Chișinău, în cimitirul central din strada Armeană. La înmormântare au asistat câteva zeci de mii de oameni, denumite de profesorul Dan Dungaciu drept diviziile lui Grigore Vieru. A fost decorat post-mortem cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Mare Cruce.

                „În aceste clipe el stă la sfat cu autorul „Luceafărului” şi-i spune că Basarabia lor şi a noastră încă n-a murit, chiar dacă-i mor, rând pe rând, cei mai destoinici fii şi fiice: Ion şi Doina, Vatamanu, Sulac, Usatiuc-Bulgăre, Nicolae Costin, Damian, Loteanu, Victor Ciutac…” spunea Nicolae Dabija în articolul „A murit fratele lui Eminescu”, publicat în «Literatura şi Arta», Nr. 3 din 22 ianuarie 2009.

            Studiaza la Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău, Facultatea Filologie și Istorie.

            Anul 1968 este unul hotărâtor pentru destinul poetului, dând naștere volumului de versuri lirice ”Numele tău”, fiind inclusă ca obiect de studiu la cursurile universitare de literatură naţională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuși, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiș și Marin Sorescu, asemenea omagii apărând pentru prima oară în literatura poetică basarabeană postbelică.

            Este considerat erou al poporului datorită implicării în Mişcarea de Eliberare Naţională din Basarabia, alături de Ion şi Doina Aldea Teodorovici, Ion Vatamanu şi Adrian Paunescu.  Participă activ la dezbaterile sesiunii a XIII-a a Sovietului Suprem din RSSM în care se votează limba română ca limbă oficială și trecerea la grafia latină.

            Poetul Vieru inspira încrederea în forţele unui neam obosit şi siguranţa într-un viitor luminos pentru basarabeni, inima fiindu-i împărţită între cele doua mari iubiri ale lui: de popor şi de mamă, deoarece în multele lui versuri acestea erau elogiate. Poezia a fost întotdeauna pentru el modul de a evada de sub strânsoarea ocupaţiei sovietice.  După cum aprecia criticul Adrian Dinu Rachieru, „dacă ar fi să se dea Premiul Nobel pentru poezie scrisă despre mamă, Grigore Vieru l-ar merita”.

            Pe Mihai Eminescu l-a simţit ca pe o adiere de melancolie, ca o evadare romantică, discretă, într-o lume în care poetul, la acea vreme, nu putea să nu aibă contacte cu poezia românească.        Grigore Vieru readuce tricolorul românesc în Basarabia, într-o poezie pentru copii, intitulată „Curcubeul”. Pentru aceasta, Grigore Vieru a fost sancţionat, topindu-i-se cartea.

            Poetul îl descoperă pe Mihai Eminescu în timpul studenţiei şi de atunci a trăit prin Eminescu şi pentru Mihai Eminescu, totodata fiind si el supranumit “Eminescu al Basarabiei”.

            În anul 1973 trece pentru întâia oară Prutul, iar în anul 1974 Zaharia Stancu îi face o invitaţie specială la Bucureşti unde leagă prietenii cu marii poeţi români din acea perioadă. A vizitat Transilvania, însoțit de poetul Radu Cârneci. În 1977, tot la invitația Uniunii Scriitorilor din România, a vizitat, împreună cu soția, mai multe orașe din România: București, Constanța, Cluj-Napoca, Iași.

În 1988 i s-a acordat cea mai prestigioasă distincție internațională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Andersen. În același an, în ziarul din Chișinău ''Literatura și arta'' apare primul text cu grafie latină din Basarabia postbelică, autor fiind Grigore Vieru.

În 1993 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

            În opera sa poetul Vieru a plâns amarul și lupta pentru unitatea românilor, despărțiți de vicisitudinile istoriei și orgoliile cârmuitorilor, a jelit izgonirea lui Dumnezeu din mintea și viața poporului român. Observăm în creațiile sale că ochii lui Dumnezeu veghează permanent viața – opera mâinilor Sale. Cineva l-a întrebat odată: „De unde veniți domnule Grigorie Vieru?”. A răspuns poetul: „Vin din Basarabia, unde românii sunt săraci de mângâiere. Mângâierea noastră e Limba Română. Mângâierea noastră e iubirea. Mângâierea noastră e credinţa în Dumnezeu”. Pe toate le vedea raportate la Dumnezeu și la veșnicie. Considera viaţa ca fiind împlinită dacă îl ai ca prieten pe Dumnezeu.

            Nicolae Dabija scria că Grigore Vieru ”a fost mai mult decât un poet, a fost un stegar”, care a ajutat, înainte de 1989, generaţiile tinere să-şi regăsească ţara, dar şi ţării (după 1989) – să-şi regăsească Basarabia, cu întreaga ei tradiţie istorică, culturală şi spirituală. Altul ar fi fost destinul nostru azi – spunea N. Dabija – „dacă Grigore Vieru ar fi acceptat în 1991 să candideze la postul de preşedinte al Basarabiei din partea Frontului Popular, care era pe atunci al nostru”, poetul-stegar „ar fi putut fi un Alexandru Ioan Cuza”. Şi asta pentru că, la începutul anilor ‘90, „neamul nostru de pe ambele maluri ale Prutului ar fi avut ceva mai multă încredere în poeţi decât în politicieni”. Stegar al demnităţii, integrităţii şi unităţii neamului său, Grigore Vieru s-a făcut ecoul spiritului românesc mereu treaz de dincolo de Prut, pentru care aspiraţia naţională şi apartenenţa la conştiinţa de neam, tradiţii şi limbă era atât legitimă. Poetul observase că România este o ţară „plină de graniţe”, iar Basarabia – „un copil înfăşurat în sârmă ghimpată”: „O spun să mă audă şi plin de floare pomul: / Şi din mormânt voi spune mulţimii adevărul.”

            În revista ”Nistru”, lui Vieru îi apărea poezia Legământ, dedicată lui Mihai Eminescu: „Ştiu: cândva, la miez de noapte, / Ori la răsărit de Soare,/ Stinge-mi-s-ar ochii mie/ Tot deasupra cărţii Sale.” În paralel cu această poezie de respiraţie naţională şi culturală, de românism şi românitate, Grigore Vieru a cultivat şi lirismul în care se regăsesc teme ca dreptatea, demnitatea şi frumosul,  binele şi adevărul.

            Marele român Grigore Vieru şi-a dedicat scrierile în primul rând copiilor, pentru copiii cu suflet de înger copilul este darul cel mai de preţ al familiei, Grigore Vieru a scris literatură pentru copii deoarece, spunea poetul, dacă copilul începe de mic să fie român el va fi mare român când va creşte, iar în felul acesta suma de valori a copiilor va deveni o naţiune mare, pentru că sufletul copilului este curat, românismul intrând în sufletul lui de mic, va deveni temelia, talpa românismului veşnic şi sfânt.

            Președintele Academiei Republicii Moldova, academician Gheorghe Duca, în 14 februarie, de ziua nașterii poetului Grigore Vieru, face o apreciere inedită și anume că „începutul anului este cumva emblematic pentru noi, cei aflați pe ambele maluri ale Prutului. Mijlocul lui ianuarie l-a dat națiunii noastre pe marele Eminescu, iar mijlocul lui februarie ni l-a dăruit pe dragul nostru Grigore Vieru.”

            Grigore Vieru vine din suferinţa neamului său, iar visul său măreţ este ca Basarabia să se integreze în lumea românească şi să nu mai fie o provincie rătăcită şi că va veni într-o zi vremea când românii din Basarabia vor fi liberi, nu vor mai fi ameninţaţi şi înfricoşaţi de Siberia de gheaţă, vor veni, într-o zi mare și înălțătoare, definitiv acasă, la ţara lor, România.

            ”Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi”. Aceste cuvinte stau gravate pe piatra funerară a marelui poet român basarabean Grigore Vieru, ca o veșnică aducere aminte a simplității și omeniei cu care ne-a cucerit inimile.

            ÎPS Teodosie  mărturiseste „Grigore Vieru era creştin cu mintea şi inima deopotrivă, îşi iubea semenii cum se iubea pe sine sau, poate, se jertfea mai mult pentru semeni decât avea grijă de sine; ardea ca o flacără de dorul de a fi inclusă Basarabia în ţara-mamă, România. Nu putem să des­prindem vreodată Basarabia de Grigore Vieru şi nici sensibi­litatea cea mai evidentă nu o putem înţelege fără să-l fi cunoscut pe poetul Grigore Vieru, să-l fi ascultat, să-l fi simţit cum el împăr­tăşeşte românilor din ţară şi din cealaltă parte de ţară, Basarabia, sufletul, inima, dorul, credinţa şi dragostea sa. Când recita, versurile erau un balsam pentru suflet, iar când vorbeai cu Grigore Vieru simţeai că ai intrat în comuniune cu cineva plin de înţelepciune, de raze de lumină, ca într-un templu. Prin cuvintele pe care le rostea, credinţa i se revărsa precum un şuvoi. De aceea l-am preţuit în mod deosebit şi l-am socotit poetul cel mai sensibil; nimeni altcineva nu era în stare să exprime cuvinte atât de calde.”

            Poezia lui Grigore Vieru, la fel ca piesele muzicale scrise pe versurile lui, rămân nu doar în patrimoniul literaturii sau al muzicii din Republica Moldova, ci și în memoria tuturor românilor, pentru că Vieru a fost poetul român de dincolo de Prut pentru care trecerea peste Podul de flori a fost cea mai mare bucurie''. AGERPRES (Documentare — Marina Bădulescu, Editor — Cristian Anghelache)

Bibliografie:

1.      Mihail Sultana Vicol, Grigore Vieru a readus in Basarabia Tricolorul si pe Mihai Eminescu, Revista Crai Nou, 21.02.2018

2.      http://www.gorjeanul.ro/grigore-vieru-orfeul-constiintei-nationale-in-basarabia/

3.      Prof. Teodor DAVID, Cotidian Independent Crisana, Editat de Casa de presa si editura Anotimp SA - Oradea, Marți 27 Februarie 2015

4.       Săptămânalul Literatura şi Arta, nr. 3/22 ianuarie 2009, Chişinău

Îndemnul poetului...

Ungureanu Paraschiva,

psihologie,Grad didactic I,Școala Gimnazială Nr.10

Rezumat

            Rămas în amintirea noastră ca poet iubitor de neam, care a slăvit mama în poezia sa și care l-a avut mereu ca model pe Eminescu, Grigore Vieru a avut o intensă activitatea dedicată copiilor. Grigore Vieru se naște pe 14 februarie 1935 în satul Pererîta, județul Hotin, (actualmente raionul Briceni), într-o familie de plugari, Pavel și Evdochia Vieru. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului.

 Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilităţii înfăţişării sale şi a vocii sale – moi şi stinse, menite parcă să şoptească o rugăciune, nu să pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi – un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil.

Mulţi i-au înţeles stilul şi mesajul, alţii i-au reproşat mereu faptul că nu este un poet postmodern. Judecată rea. Vieru nu putea fi postmodern pentru că, spune chiar el, s-a născut şi a crescut într-o istorie imposibilă şi, când a început să scrie, şi-a dat seama că publicul său aşteaptă altceva de la el.

 Ceva esenţial, spus limpede, ceva despre suferinţele şi bucuriile naţiei sale, atâtea câte sunt. În aceste circumstanţe, poemul «nu poate fi o zbenguiala a cuvintelor»”.

  Grigore Vieru întrupează, în ansamblul literaturii române, destinul unui scriitor cu o înzestrare spirituală de excepţie şi, în acelaşi timp, o impecabilă conştiinţă a naţiunii sale. O conştiinţă ce a dat seamă, de fiecare dată, de realităţile convulsive ale unei istorii adesea vitregi, de trecutul naţiunii sale, de amprenta tragică pe care a căpătat-o adesea limba română, amputată, interzisă, pusă sub semnul întrebării de atâtea ori.

 Exemplaritatea destinului poetic al lui Grigore Vieru este dincolo de orice îndoială. După cum e dincolo de orice îndoială expresivitatea gravă a versurilor sale, solemnitatea muzicală a enunţurilor lirice, armonia frazei, precum în poezia intitulată sugestiv Ars poetica: „Merg eu dimineaţa, în frunte, / Cu spicele albe în braţe / Ale părului mamei. / Mergi tu după mine, iubito, / Cu spicul fierbinte la piept / Al lacrimii tale. / Vine moartea din urmă / Cu spicele roşii în braţe / Ale sângelui meu – / Ea care nimic niciodată / Nu înapoiază. / Şi toţi suntem luminaţi / De-o bucurie neînţeleasă”.

Valoarea, adevărul şi reprezentativitatea poeziei lui Grigore Vieru fac din regretatul poet o prezenţă emblematică a literaturii române contemporane. Grigore Vieru a fost, incontestabil, o voce singulară, de o expresivitate deosebită în peisajul poeziei româneşti. Versurile sale au ilustrat, într-un regim al excelenţei rostirii lirice, stări de spirit de o rară autenticitate, conturate în enunţuri poetice armonioase şi limpezi, sugestive şi sincere. Nimic strident în lirica lui Grigore Vieru, nimic evaziv sau fals. Versurile lui se înscriu într-un program literar ce are ca element esenţial apărarea şi ilustrarea limbii române, integritatea acesteia într-o ţară în care s-a refuzat, decenii de-a rândul, dreptul de cetăţenie al acestei limbi.

Recursul la sentimentul patriotic autentic, starea de sinceră şi ardentă implicare cetăţenească în destinul propriei patrii, toate acestea au reprezentat imperative imediate ale creaţiilor sale, cărora poetul li s-a dedicat cu dăruire, spirit al jertfei şi credinţă.

 Cărţile de poezie ale lui Grigore Vieru (Numele tău, Un verde ne vede, Izvorul şi clipa, Cel care sunt, Hristos nu are nicio vină, Rugăciune pentru mama, Taina care mă apără etc.) rămân repere fundamentale ale poeziei româneşti de azi.

O poezie precum În limba ta ni se prezintă ca o profesiune de credinţă a unui scriitor cetăţean, ce a aşezat mereu, mai presus de propria fiinţă, idealurile neamului, celebrând, în versuri înfiorate de patos, limba română, limba în care a pătimit, a scris şi a iubit: „În aceeaşi limbă / Toată lumea plânge, / În aceeaşi limbă / Râde un pământ. / Ci doar în limba ta / Durerea poţi s-o mângâi, / Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt. // În limba ta / Ţi-e dor de mama, / Şi vinul e mai vin, / Şi prânzul e mai prânz. / Şi doar în limba ta / Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta / Te poţi opri din plâns”.

Cred că latura de cea mai autentică profunzime a poeziei lui Grigore Vieru este aceea a responsabilităţii civice a scriitorului, a omului de cultură, care se simte, cu fiecare gest pe care îl face, cu fiecare cuvânt pe care îl rosteşte, adânc răspunzător de soarta neamului său, de destinul limbii în care s-a născut şi în care respiră.

Eugen Simion subliniază că „despre Grigore Vieru am putea spune că este ultimul poet cu Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilităţii înfăţişării sale şi a vocii sale – moi şi stinse, menite parcă să şoptească o rugăciune, nu să pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi – un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil. 

Grigore Vieru se plasează, explicit sau implicit, pe dimensiunea comunicării omului cu

Divinitatea, a căutării și a regăsirii sinelui prin raportarea condiției umane efemere la cea a dăinuirii veșnice, dincolo de spațiu și de timp, a Dumnezeirii.

Într-o perioadă în care religiozitatea omului, inclusiv a românului născut creștin, era amenințată de un regim care proclamase ateismul ca politică oficială, care introdusese cursul de Ateism științific în universități pentru a-i convinge pe studenți de „absurditatea” ideii de Dumnezeu și pentru a-i transforma pe aceștia în instrumente propagandistice care să „lumineze” masele „înapoiate”, ce nu se puteau debarasa încă de valorile naționale creștin-ortodoxe milenare, Grigore Vieru este poetul care Îl „adună” pe Dumnezeu din toate cele care îi însuflețesc condeiul înmuiat de-a dreptul în suferința prigonitului său popor: Din toate ne privește ochiul Său cel bun – / Din stea, din flori și din izvor. /Mi-i dor de Cel pe care din toate mi-l adun, / De El mi-i dor, de El mi-i dor: / De Cel pe care, sfânt, din toate mi-l adun (Cântare Domnului).

În poezia Autobiografică din volumul Numele tău, apărut în 1968, mama capătă, în condițiile unei singurătăți apăsătoare, a unei stări bacoviene generate de stihiile naturii și ale istoriei (Prea singuri eram în casă / Ploi cu grindină când bat), imaginea isusiacă a unui mijlocitor între copilul ei și Dumnezeu (Mama mea viața-ntreagă, / Stând la masă, ea și eu, / Se așeza între mine / Și Preabunul Dumnezeu).

Intensitatea și imensitatea credinței în Dumnezeu a măicuței din casa „văduvă și tristă / De pe margine de Prut” face posibil un miraculos transfer imagologic prin care chipul de pe icoană al Mântuitorului se reflectă în ochii uzi de-atâtă suferință ai mamei poetului (Oh, și crede-așa într-Însul, / Că în ochii ei cei uzi / Chipul ei de pe icoană / Se arată și-L auzi).

Motivul mamei devine, aici, o metaforă prin care se substituie, de fapt, imaginea bisericii prigonite de regimul comunist, iar mesajul pe care îl putem desprinde din această imagine este unul profund și răscolitor totodată: chiar dacă regimul comunist a reușit într-o măsură oarecare să alunge oamenii din biserică, acesta nu a putut niciodată să alunge biserica din sufletele bunilor creștini și din ochii lor înlăcrimați, pentru că suferința, dincolo de faptul că este un „rod al păcatului” este, în același timp, și un mijloc prin care se dovedește slava lui Dumnezeu.

 Substanța poetică religioasă a lui Grigore Vieru se constituie cu siguranță din dubla relație a românilor basarabeni cu suferința: pe de o parte, suferința noastră a fost un rezultat al ocupației ruse, iar pe de alta – ea a generat puterea de lupta și de a reveni la valorile noastre naționale și la adevărul istoric pe care dușmanii acestui popor au încercat să-l ascundă și să-l denatureze timp îndelungat.

 Suferința a fost cea care, oximoronic vorbind, ne-a omorât și ne-a înviat, fiindcă, așa cum susține Monahul Moise Aghioritul în cartea Suferința spre sfințenie, „Suferința ne ajută să ne cunoaștem adâncurile noastre. Suferința ne ajută însă să renaștem, să revedem lumea, să iubim. Când suferi, nu te preocupi de cele inutile, te limitiezi în mod voit, te aduni, problematizezi” .

 Ultimile versuri ale poeziei sus-citate (Și eu țin atât la mama / Că nicicând nu îndrăznesc / Dumnezeul din privire / Să mă vâr să-l mâzgălesc) constituie în același timp o mărturisire, un îndemn și o avertizare.

O mărturisire de credință a eului liric, un îndemn pentru cititori și o avertizare pentru detractorii Bisericii și ai lui Dumnezeu. În condițiile în care sfintele lăcașe erau distruse sau transformate în depozite, ochii plini de pioșenie ai bătrânilor deveneau altare păstrătoare ale sfintei credințe, iar a îndrăzni să „măzgălești” esența purificatoare a lor înseamnă a-L blasfemia pe Dumnezeu Însuși.

Fiind unul dintre corifeii Mișcării de Renaștere Națională a românilor din Basarabia, Grigore Vieru înțelege că revenirea la valorile noastre autohtone și autentice ar fi imposibilă fără a-L (re)primi pe Dumnezeu în sufletul neamului.

Astfel, în arhicunoscutul cântec Reaprindeți candela, îndemnul poetului, exprimat chiar în titlul poeziei, este unul concludent:  imperativul redeșteptării era, în primul rând, revenirea la datinile noastre strămoșești, la icoanele și la busuiocul care au vegheat dintotdeauna soarta acestui popor: Reaprindeți candela-n căscioare / Lângă buuiocul cel mereu - / Degerat la mâini și la picioare, / Se întoarce-acasă Dumnezeu. 

Divinitatea devine, în poezia lui Grigore Vieru, imaginea metaforică a poporului oprimat, deportat în ținuturile de gheață ale Siberiei. Întrebarea retorică din cea de a doua strofă a poemului (Doamne, cel din slăvile creștine / Ce păcate oare-ai săvârșit, / Că te-au dus acolo și pe Tine - / În Siberii fără de sfârșit?!) accentuează cruzimea cu care comuniștii – instrumente ale Diavolului pe pământ – au acționat întru nimicirea poporului român și a lui Dumnzeu, de o parte și de cealaltă a Prutului.

 Scopul lor era, așa cum se arată în cartea lui Ioan Ianolide Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă – distrugerea țărilor și a Bisericii și înlocuirea acestora cu o mașinărie marxist-leninistă mondială: „Vor dispărea țările, căci va fi o unică ordine mondială. Va dispărea Biserica, fiind înlocuită de știința marxistă. Conștiințele vor fi formate de puterea centrală. Va exista o singură idee, o singură orânduire, o singură putere, un singur popor . Totuși, Grigore Vieru nu uită că un atribut important al iubirii divine este nu este răzbunarea, ci iertarea celor care au păcătuit, iar refrenul acestui cântec constituie, de fapt, expresia iubirii absolute, singura capabilă să genereze iertare pentru cei care au pus la cale distrugerea ființei naționale a românilor basarabeni: Toate le ierți, / Doamne de Sus, / Cu blândețe măreață. / Chiar și pe cei / Care te-au dus / În Siberii de gheață. Iertarea însă nu trebuie să însemne în niciun caz și sub nicio formă și uitare, adevăr pe care îl deducem din întreaga activitate și creație a lui Grigore Vieru, pentru că, susține poetul în două dintre aforismele sale pline de înțelepciune, „iertarea în iubire este unul din darurile care se potrivește mai mult pentru Dumnezeu”, iar „patria este ca un copil: dacă uiți de ea, poate să plece de acasă”.

Religiozitatea liricii lui Grigore Vieru reiese și din toposurile creației sale. Două dintre coordonatele spațio-temporale ale poeziei vierene, încărcate cu semnificații mitice, arhetipale sunt casa părintească și duminica.

 Aceste cronotopuri, care se află într-o strânsă legătură în mai multe texte poetice vierene, plăzmuiesc un spațiu al ființării hristocentrice, întrucât duminica este, prin excelență, ziua în care românii își îndreaptă gândurile și simțirea spre jerfta pe care și-a asumat-o Mântuitorul. „Acasă”, spune poetul în poezia Casa părintească,„dacă nu ești alb de ninsoare / Ești alb de duminică. În acest spațiu alb de duminică imaginea mamei ocupă o poziție centrală, conturându-se în cele două ipostaze ale sale: umană, de femeie văduvă, nevoită să înfrunte intemperiile vremii, și celest-astrală , sau, așa cum consideră Mihai Cimpoi, „mama ca substitut al eternității, ridicând tot ce există pe fața pământului la o semnificație sacră. [...] Eternitatea ca atare, cu întinsurile ei infinite și reci, capătă un reflex uman prin fiorul matern care-o străbate::/i>Nemărginire de cer. / Stele de aur. / Există un singur drum: / Cel al miresmei de laur. // O dulce căldură de sus / Curge prin noapte / Eu cred că sunt undeva / Și două stele de lapte>”.

În poezia de factură religioasă a lui Grigore Vieru putem identifica și un scop catehetic, adică de instruire a credincioșilor și de promovare a vieții religios-morale, cu toate virtuțile pe care le presupune aceasta.

Astfel, într-o poezie dedicată lui Mircea Druc, Cu mine diavolul a vorbit omenește, poetul reușește, printr-o metaforă în care diavolul înlocuiește forțele negative care, pentru a-și realiza dezideratele meschine, întotdeauna au avut nevoie de trădători, să transmită cititorilor săi îndemnul de a-și păstra nealterate demnitatea și conștiința, pentru că „Diavolul ispitește, / Dar nu poate sili / Cere consimțământul / Dar nu poate constrânge.

Poezia lui Grigore Vieru este străbătută puternic de filonul credinței strămoșești.

Aflându-se, în termenii lui Ioan Buzași, la hotarul dintre literatura religioasă imanentă și cea manifestă , lirica viereană este expresia gândirii și simțirii unui mare Poet care și-a asumat drama poporului născut creștin și care a luptat pentru Reînvierea deplină a acestuia.

Într-una din poeziile sale, Vieru spunea, îndurerat de plecarea din lume a mai multor confrați de-ai săi: Văzându-i în sfârșit în voie / A spus din slavă Dumnezeu: / - Voi de n-aveți de ei nevoie, / Îi iau la mine-n ceruri eu. Acum, când Grigore Vieru a fost chemat la cele sfinte și deja de câțiva ani nu se mai află în iureșul luptei pentru adevăr și dreptate, fiecăruia dintre noi ne revine datoria de continua această luptă întru împlinirea idealului de veacuri al poporului nostru.

 
Bibliografie:

1. Eliade, Mircea. Nostalgia originilor. Istorie și semnificație în religie, Editura Humanitas, București, 1994;

2. Eliade, Mircea. Sacrul și profanul, Editura Humanitas, București, 1995;

3. Pr. dr. Iulian Eni Statornicia duhovnicească, puterea de a birui orice încrecare și suferință. Meditație în lumina teologiei Sfântului Apostol Pavel în Teologie și Educație la Dunărea de Jos. Fascicula XI, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galați, 2012;

4. Monahul Moise Aghioritul Suferința spre sfințenie, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galați, 2012;

5. Ianolide, Ioan. Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă. Editura Christiana, București, 2006;

6. http://www.literaturasiarta.md/printpress.php?l=ro&idc=