Numele: Păduraru Daniela
Disciplina: limba și literatura română
Grad didactic: doctor
Școala Gimnazială Ștefan cel Mare Botoșani
Rezumat: Articolul evidențiază valorile desprinse
din Poemele din bătrâni și oferă o
clasificare a acestora în funcție de predestinație și valorificare a existenței
umane: axis mundi, ars poetica, mundus
imaginalis.
Creația unui scriitor
are ca mesaj înțelepciunea lumii percepute de el și impregnată în cuvintele-i
adunate cu iscusință. Purtător de CUVÂNT al neamului său, creatorul îl duce cu
prisosință și îi oferă izbândă în pagini de carte ce se desprind din jertfa
copacului ce a fost odată sămânță: Tot
lemnul cu glasul și cu focul său. [1] Poemele
din bătrâni adună concentric valori și constituie puncte de creare a unei lumi
proprii: patrie/casă -axis mundi, frumosul
/ creație, graiul / ars poetica,
suflet / curățenie, jertfă / devenire, cuvântul / mundus imaginalis.
Patria, casa, pământul - puncte de reper ce se desfac unul din celălalt și ne deschid apartenența la neam, configurându-ne un axis mundi, elementul raportării la existență: Deși pământul se învârte mereu, m-am născut acasă.[2] Oscilația între centru și lipsa centrului construiește cărări spre izbândă: Omul fără casă merge fără de grijă la război, dar se și predă la fel. Apartenența la pământul din care se trage este căutată, râvnită: Mi-am luat cășuța în spate, dar nu sunt melc. Recunoașterea valorii prin identitatea de neam, țară, pământ și oameni este clară: Nu cunosc un dar mai frumos din partea unui musafir străin decât acela de a-mi elogia țara în limba casei mele. Se observă nevoia de transmitere a firului care ne leagă de pământ și loc: Patria este ca un copil: dacă uiți de ea, poate să plece de acasă. Veridicitatea trăirii ar trebui să se regăsească în convingerea nevoii de axis mundi: Este nedrept cum să înveți copilul cum să moară pentru Patrie înainte de a-l învăța cum să trăiască pentru ea.
Frumosul cules din creație, ca un dar al divinului, este valoare desprinsă curat și clar din cuvintele adunate cu izbândă: Nu sunt atâția ochi pe pământ câtă frumusețe în jur sau Când naște sămânța de grâu, nici soarele nu stă alături. Definit la limita dintre valoare și nonvaloare, omul apare a fi o ipostază a frumosului ieșit din tiparele cumințeniei ( ce este percepută ca necesitate a izbândirii spre divinitate și neprihănire): Frumusețe obraznică, dacă exceptăm omul, nu vom întâlni în natură.[3] Esența, însă, a devenirii sau, mai bine zis, desprinsă din efortul evoluției umane, frumusețea se redescoperă dincolo de cutezanță: Lacrima nu este altceva decât sarea ce păstrează nealterată frumusețea omului.
Menirea creatorului este de a-și valorifica graiul, de a descoperi sau numi cuvintele prin propria descifrare a lumii. Poemele din bătrâni oferă o adevărată ars poetica, un veritabil program de lucru, ce aduce materialul și cauza: Piatra care m-a lovit s-a așezat de minune în zidul templului meu. Condiția este clară: Arta să fie simplă, dar nu mai simplă ca pâinea. Efectul obținut se corectează prin sine: Geniul corectează ceea ce a greșit harul. Percepută ca ascensiune, creația se dobândește prin frământarea esenței lumești pentru a obține rodul care este salvat sau eliberat: Furtuna este marea în care se scaldă soarele. Pașii de lucru sunt clari: Lucrarea în cuvântul poetic este la fel trudei pământului în aerul iernii: tragem în sine faptul rece de viață și-l expirăm înfierbântat afară. Transmiterea mesajului prin culegerea cuvintelor poate fi sau nu eficientă: Ceea ce nu înțelegem într-o poezie este cu totul real sau cu totul ireal. Absolut necesară este continuitatea și recunoștința CUVÂNTULUI: Întoarce seara ce datorezi Soarelui, căci până mâine e mult.
Asociat copacului răsturnat, omul caută în labirintul ființei sale dobândirea de calități pentru valorificarea sinelui și redobândirea verticalității inițiale. Poemele din bătrâni așază pe scara cutezanței valori și nonvalori, un fel de pană a adevărului, care indică drumuri sigure și lipsa drumurilor în conturarea destinului fiecăruia. Nonvaloarea se cere anunțată pentru a fi punctul de reper la răscrucea binelui: Încep să uit chipul unor lucruri scumpe și dragi inimii mele - cu siguranță că unul din cei doi ochi nu este al meu. / Lauda străină i-a acoperit ca niște epoleți umerii, n-a mai rămas loc pe ei pentru mâna fratelui său. / Ura strâmbă gura./ Nimic nu supără mai tare pe om ca muzica merelor vecine căzând pe acoperișul său. Talismanul cuvintelor dăruiește ocrotirea faptelor: Ferească sfântul să aibă șarpele aripi ca privighetoarea. / Pe dușman poftește-l la masă, dar nu-l pune în capul mesei.[4]
Valorile sau preceptele binelui se ivesc din jertfă: După ce i-am dus în cârcă, mai aștern și masa pe spatele meu. / Sufletul rănit naște mărgărit. / Onoarea merge desculță pin tăciunii aprinși fără să-i pese dacă lasă ori nu urme. [5] Citind poemele, desprindem valori precum onestitatea: Nu trebuie să greșim cu nici un ochi din cei doi, tocmai de aceea că mai mulți nu avem. Pornirea în dobândirea valorilor vine din prisosința sinelui: Mătură-ți întâi genunchii, apoi ogrăzile lumii. / Respect mâna stângă: ea niciodată nu se vâră înaintea dreptei, niciodată nu se ascunde în spatele ei. Binele, curățenia, adevărul, lumina străbat peste tot și toate: Nu poate sări îndărăt întunericul peste creasta cocoșului ce-a cântat zorilor. [6] Poemele din bătrâni se desprind din creația lui Grigore Vieru ca o adevărată carte de învățături și apar în ipostaza unei Albinuțe pentru cei mari, iar creatorul - un Neagoe Basarab către fiii săi, noi, cei mulți, pe nume Teodosie.
[1] Grigore Vieru, Rădăcina de foc, București, 1988,
Editura Univers, pag. 321.
[2] Grigore Vieru, Rădăcina de foc, București, 1988,
Editura Univers, pag. 320.
[3] Grigore Vieru, Rădăcina de foc, București, 1988,
Editura Univers, pag. 322
[4] Grigore Vieru, Rădăcina de foc, București, 1988,
Editura Univers, pag. 324.
[5] Grigore Vieru, Rădăcina de foc, București, 1988,
Editura Univers, pag. 322.
[6] Grigore Vieru, Rădăcina de foc, București, 1988,
Editura Univers, pag. 327.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu