POEZIA LUI GRIGORE VIERU

prof. inv. primar Nadia Ferariu, grad didactic I, Liceul de Arta “Stefan Luchian” Botosani

              Într-o literatură cu foarte mare densitate de valori, cum e cea românească, drumul spre originalitate al unui poet trece în mod firesc prin confruntarea cu predecesorii şi cu contemporanii săi. Deşi originalitatea, pe care critica o proclamă, nu ţine nici de revoluţionalizarea limbajului poetic, nici de modificarea fundamentală a poeticii însăşi, totuşi individualitatea poetului Grigore Vieru se impune mai întâi prin modul de dialogare cu marii înaintaşi, cu contemporanii săi.

Revelatoare în acest sens este o serie de poezii ce pot fi încadrate în categoria artelor poetice – Legământ, Doina, Numele-acest, Femeia, Teiul, Femeie, Această ramură, Mai sunt, Umbra de aur, Izvorul, Abecedar, Apoi, Mica baladă, Prin mine, Un cântec, Această pâine, A venit toamna, Bucuraţi-vă, Liniştea, Destin, Apă vie, Floarea soarelui, Inscripţie pe cartea copilăriei, Copilul înălbit, Mi-e dor, Pomul, Plecându-mă de fericire.

              Chiar şi într-o gravă „epidemie a artelor poetice” (M. Cimpoi) insistentele profesiuni de credinţă ale lui Grigore Vieru rămân mereu revelatorii din mai multe puncte de vedere. Un ochi atent poate identifica pe marginea poeziei lui Vieru coexistenţa mai multor componente, elemente din poezia lui Eminescu, Arghezi, Blaga, Stănescu ş. a. m. d. Sub acest aspect este edificator dialogul „rădăcinii de foc” cu marii înaintaşi. Sentimentul legământului cu cartea – simbolul universului eminescian – îi dă siguranţa netemerii de moarte: „De moarte nu mă tem…” (în Doina consacrată lui Vasile Alecsandri). De aici, imnul femeii: „O, dorule dor, / Mare stăpânule”. (Femeia, având un motto din Lucian Blaga) sau sfâşietoarea dezvăluire: „Mare eşti, moarte, / Dar singură, tu, / Eu am vatră unde iubi, / Tu nu, tu nu // (…) Prin mine un cântec de dor / A trecut chiar acu. / Eu am ţară unde să mor. / Tu nu, Tu nu”. („Prin mine, un cântec”, cu un motto din Rilke). Un dialog de creaţie e susţinut cu Constantin Brâncuşi, Constantin Noica, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ştefan Aug, Doinaş, Ioan Alexandru, Gheorghe Tomozei, Tudor Gheorghe, Dumitru Matcovschi, Vasile Vasilache, Ion Druţă, Spiridon Vangheli, Mihai Cimpoi, Gheorghe Vodă, Anatol Codru, D. R. Popescu, Mircea Radu Iacoban ş. a.

Adeseori poeziile într-un regim aluziv („Tata era luat / şi dus departe”) au un substrat adânc, cu trimiteri la realităţile dramatice din primii ani postbelici, cum ar fi „Abecedar”, poem consacrat lui Liviu Damian, dar care, într-o altă accepţie, este o replică dată prejudecăţilor ce ţin de criteriul „poeticităţii” verbului: „încep să fac cântece / din numai două cuvinte”.

Poetul, nu arareori, face cântece cu un număr restrâns de cuvinte, simboluri, embleme, lucrând într-un mod aparte în matricea tradiţiei. Uneori această tradiţie are o vechime seculară. Aşa, spre exemplu, la Homer poetul este cântăreţul divin. Se ştie că la romani el se numeşte „vates” – „profet”, iar actul poetic – „a cânta”. Poeţii romani, susţine Ernst Robert Curtius, obişnuiau să compare compunerea unei opere cu o călătorie pe mare. „A face poezie” înseamnă a ridica pânzele, a porni în larg”. Aducem aceste explicaţii pentru a înţelege o metaforă care pare lipsită de sens, sau mai bine zis pentru a elucida procesul de redimensionare şi reinterpretare a unui repertoriu tematic moştenit, ce ţine de viziunile consacrate asupra creatorului şi creaţiei.

În tradiţia noastră poetul e Narcis sau Hyperion, el mai este emirul din Bagdad (la Macedonski) sau prinţul din Levant (la Ştefan Augustin Doinaş), sau un fachir (în viziunea lui Emil Botta) ş. a. m. d. Dintre toate metamorfozele eului poetic, Grigore Vieru se simte mai în apele sale în ipostaza orfică. E tocmai ceea ce Eminescu valorifica într-una din variantele poemei Gemenii sau în Memento mori, „Ipostaza orfică cea mai tulburătoare în poezia eminesciană, scrie Ioana Em. Petrescu, este aceea din Memento mori, a cântăreţului care a traversat experienţa morţii şi a pierdut credinţa într-o înşelătoare armonie cosmică, ochiul lui e acum «întunecos», umbrit de viziunile adâncului, «glasul ce-nvinse stânca» e «stins de-aripa disperării», gestul caracteristic e azvârlirea lirei (…) în mare, act magico-poetic de anulare a creaţiunii spre care aspiră şi blestemul lui Sarmis. Eminescu valorifică tulburător în special componente ale mitului orfic şi homeric: relaţia poeziei cu moartea şi orbirea ca închidere în sine a artistului”.

Una dintre cele mai frumoase poeme ale lui Vieru – Poetul – este verificabilă în mai multe planuri: „Ciudată – alcătuire – / Tribunul şi ascetul– / Acest, ah, duh al vieţii. / Ce îl numim poetul. // El are-un fel de arfă / Cu strune luminoase / Din raza dimineţii / Şi din străbune oase. // Şi-o mângâie-n iubire / Cu degete ce-i sânger, / ori zice că de ziduri / Va sparge-o el singur // (…) la suflet şi-adevăruri / îmi umblă, la mistere, / La moarte dânsul umblă, / Dar zice că la miere”.

În acelaşi timp, în concepţia lui Vieru cel mai adesea poetul e un nou Orfeu sau un Mesia, adică arta poetică se află între tentaţia orfică si cea mesianică. Aceste două dimensiuni sunt fundamentale în caracterizarea poetului şi cetăţeanului Grigore Vieru.

După Baudelaire statutul demiurgic (şi proteic) al creatorului s-a modificat puţin. Neesenţiale rămân şi metamorfozele poeziei ca fiinţă. „În afara singurului Rilke, nici un alt poet din acest veac nu a poematizat actul poetic, fiinţa poeziei, ca şi Claudel. Asemenea lui Rilke sub chipul lui Orfeu, Claudel a năzuit în taină – suprema şi nebuneasca aspiraţie – să devină Cântarea însăşi, să dea un trup de carne, alături de cel cuvântător, Fiinţei poetice. Nu spune el despre una din aceste muze (aceea tocmai a poeziei lirice): „Tu nu eşti cea care cântă, tu eşti cântarea însăşi”.

Ipostaza fundamentală a mitologiei poetului este cea orfică. Eul poetic e conştient de puterea orfică a cântului său: „Aş vrea asemeni ploii / eu cântul să-mi frământ: / când voi cânta să iasă / secara din pământ”. Odată cu aceste atitudini eul poetic e cuprins de angoasa dispariţiei: „Mă gândesc mereu / la poezie, / pentru că mi-e frică grozav / de golul dintre poezii – / cavou / în care-aş putea să mă prăbuş”. Cântecul sinonim cu poezia poate însemna o punte peste prăpastia primejdiei, a primejdiei dispariţiei: „Strig şi îmi răspunde / Primejdia – gură de leu. / Peste ea o singură punte: / Acest cântec al meu”. (Doctore, iată cum mă simt).

Orfismul lui Vieru în ultimii ani evoluează hotărât spre un statut al poetului tribun, spre un mesianism ce ar trezi masele din somnul letargic.

Eugen Simion sublinia că după Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu este greu să ieşi din timp şi să întorci roata poeziei româneşti. Grigore Vieru şi generaţia sa, consideră reputatul critic, „reprezintă pentru această provincie românească năpăstuită mereu de istorie ceea ce a fost, la începutul secolului, generaţia lui Goga pentru Transilvania. Similitudinea de destin are şi o prelungire în plan poetic.

 Sub presiunea circumstanţelor, poezia se întoarce la un limbaj mai simplu şi îşi asumă în chip deliberat un mecanism naţional pe care, în condiţii normale, lirismul pur îl evită”.

Grigore Vieru nu a fost doar poet al cetăţii, aşa cum adesea a fost supranumit, ci, mai mult, a ieşit în cetate luptând pentru cauzele sale spirituale şi ale familiei extinse – naţiunea. În acest sens, Nicolae Dabija aprecia că poetul s-a identificat nu doar cu sine, ci cu fiinţa colectivă, fiind astfel mai mult decât un poet, fiind un destin. Destinul tragic al naţiunii este, în fond, destinul poetului. Suferinţele mamei sunt suferinţele patriei, şi invers. Conştiinţa civică a poetului porneşte din satul natal, din casa de lut a mamei când, copil fiind, poetul descoperă o limbă asemănătoare rostită de ţăranii ce trudeau dealurile satului Miorcani, situat pe partea dreaptă a Prutului. Batjocorirea familiei sale prin confiscarea pământului, batjocorirea bisericii prin transformarea lăcaşului în magazie militară, precum şi batjocorirea şcolilor prin înlocuirea abecedarelor şi a învăţătorilor, starea constantă de război, toate construiesc drama poetului, drama întregii Basarabiei, pe care, cu măiestrie, Gr. Vieru a conturat-o cu lacrimi în vers: „Întreaga fiinţă basarabeană, batjocorită şi umilită timp de două veacuri de către stăpânele purtătoare de cnut, s-a aciuat răbdătoare în firea acestui bărbat şi, deodată, s-a produs acea ieşire-din-ascundere pe care grecii de felul lui Platon o numeau alétheia.

Astfel, creaţia poetică a lui Grigore Vieru este, întâi de toate, o mărturie incontestabilă că patriotismul, pe care l-au compromis atâtea politici naţionaliste, nu poate fi numai expresia unui sentiment adânc, ci, cu adevărat, un angajament mesianic, un talent şi un uriaş impuls estetic, care generează în poemele sale o redimensionare fundamentală a acestei trăiri prin cosmicizarea şi universalizarea ei. Utilizând, după cum s-a remarcat demult, tehnici ingenioase şi, aparent, necompatibile cu această finalitate poetică – simplitatea expresiei, Grigore Vieru ţinteşte şi adună în poezia sa esenţele lucrurilor care ne definesc ca fiinţe umane, aparţinând unui anumit mediu civic şi unui anumit timp istoric, şi ca elemente cosmice în acelaşi timp. Anume aici stă forţa poetului în a demonstra că versurile cu teză (patriotice, de ţară) devansează estetic zona în care se înscrie genul lor, de fapt, în afara ideii de literatură, atingând originalitatea artistică şi, în fond, poezia de înalt calibru estetic. Poetul însuși marturisea: ,,Am răsărit ca poet din frumuseţea, bogăţia şi tainele Limbii Române, căreia îi voi rămâne îndatorat până la capătul vieţii. Gândindu-mă la asta, am uneori clipe de prăbuşire sufletească. Mă ridic însă. Altfel, n-aş mai putea scrie. Ştiu că Limba Română la noi nu este altceva decât o candelă plăpândă. Dar marele Shakespeare zicea: „Nu este destul întuneric în tot universul ca să stingă lumina unei plăpânde candele”.

Secolul nostru are pretenţia de a regăsi în firea literaturii o esenţializare a faptelor din întregul nostru univers, de sublimare a originalităţii în orizontul de aşteptare al omului de azi,atras de esenţe primordiale Totuşi harul de poet sau scriitor nu se subscrie acestei idei atâta timp cît deţine seva interesului în toate vremurile şi rezistă esenţialmente în pofida unor metamorfozări conceptuale din epocă. Elocvent în acest sens este exemplul poetului GrigoreVieru, al cărui„secret al popularităţii rezidă în faptul că poezia lui se prezintă ca o sinteză dialectică a tradiţiilor naţionale (clasice şi moderne) cu cele universale, a particularului cu general-umanul, a unei alese culturi spirituale cu o înaltă artă a cuvântului artistic, a unui umanism cuceritor cu o rafinată şi democratică măiestrie literară”. (Dolgan, Mihail. Farmecul estetic al liricii lui Grigore Vieru. Revistă de Lingvistică şi Ştiinţă Literară, nr.4-6, 2005, p.4).

Bibliografie:

1.      Matei Călinescu, A citi, a reciti. Către o poetica a re(lecturii), Editura Polirom, București

2.      Jorge Luis Borges, El Aleph, Editura Polirom

3.      Ernst Curtius, Literatura apuseană și Evul mediu latin, Editura Univers, București, 1970

4.      Ioana Em.Petrescu, Eminescu și mutațiile poeziei românești, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989

5.      Șt.Augustin Doinaș, Orfeu și tentația realului, Editura Eminescu, București, 1974

6.      Eugen Simion, ,,Grigore Vieru, un poet cu lira-n lacrimi’’, în Caiete critice, Nr.1-3, 1974

7.      Florentina Narcisa Boldeanu, ,,Grigore Vieru, poetul dimineții și al bucuriei’’, în Revista Știința literară Nr.2 (25), 2012.

8.      Viorica Ela Caraman, ,,Grigore Vieru și Emil Cioran în circumferința ideilor comune’’, în Revista Limba Română, Nr.1-4, 2009